Alexandru PRIPON
Ne-au rămas prea mici idealurile. Purtăm de prea multe generații aceleași năzuințe, rupte pe la încheieturi, către alt și alt mâine, singura constantă fiind siguranța că va urma o nouă zi, importantă cât o nouă șansă ratată apriori. Și trebuie că arătăm tare caraghios cu idealurile strânse pe suflet, lăsându-ne gleznele cugetului goale și abdomenul netonifiat al comprehensiunii bombat. Ne prefacem că nu e așa, împingem burta înapoi, până la tăierea absurdă a respirației, umblăm ca niște halterofili în ale priceperii, realitatea fiind, totuși, că ne-am lăsat pe tânjală. Nici noi nu am progresat, nici năzuințele nu ne-au evoluat.
Din multe puncte de vedere, ne-am străduit să rămânem și noi mici. Să mai copilărim puțin, măcar până în pragul bătrâneții. Imităm comportamente de adult și devenim proiectări bizare ale celor care ne-au dat viață și ne-au trasat un țel. Chiar dacă, în mare parte, ei au plecat, iar ceea ce noi suntem astăzi nu reprezintă, adesea, decât imaginea deformată, rizibilă, a rosturilor gândite, cândva, de alții, sub alte stindarde și sub imperativul altor realități.
Mă întristează invocarea fără discernământ a trecutului, eventual din vremuri comuniste, cu nostalgie și contemplare extatică. După cum mă îndurerează amplasarea unor persoane la polul opus, prin negarea oricărui lucru bun și frumos care va fi fost. Începem să uităm (dacă am știut vreodată) că fiecare interval larg de timp are un sens aparte, căpătând noimă doar atunci și transformându-se, după aceea, în amintire – plăcută sau nu. Trecutul ne este reper și, de ce nu, profesor. Ne poziționăm, în funcție de ceea ce a fost, cât mai aproape de locul nostru sub soare, învățând din greșeli ori din reușite cum și cât să pășim pe nisipul fin al clepsidrei. Iar invocarea stagnantă și revocarea perfidă a bunelor/relelor de atunci ne poartă, paradoxal, către același loc: unul străin și îndepărtat de menirea noastră.
Ne-au rămas prea mici idealurile, dar ne-au crescut pretențiile. Dorim să avem fără a câștiga, să fim abia subzistând. Tăiem curbele și căutăm scurtături, ne refugiem gândurile în trecutul firesc altfel și viitorul proiectat măgulitor, incompatibile, ambele, cu un astăzi lipsit de contur. Conservatorismul rămâne la nivelul declarațiilor nostalgice, progresismul se supune unor fantezii incongruente cu realitățile înconjurătoare, cotidiene. Între ele rămân piese din cutii diferite, așezate conform unui puzzle suprarealist. Doctrinele partinice par să justifice, adesea, doar existența unui altfel de mâine, schimonosind convenabil ceea ce a fost și ceea ce este. Și, oricât am vrea să dăm vina pe alții, lumea în care trăim este cea pe care noi am plămădit-o, aberațiile pe care le constatăm în rarele momente de repaus sunt pe măsura și culoarea năzuințelor noastre. Cele rămase prea mici, dar adaptate și cârpite cumva, să nu se vadă.
Is this the world we created? What did we do it for? – Aceasta este lumea pe care am creat-o? Pentru ce am făcut asta?) – se mirau compozitorii Freddie Mercury și Brian May, prin 1984, în melodia a șaptea de pe albumul „The Works”. Întrebarea este valabilă, cu poate mai multă stringență a acțiunilor remediale, astăzi, când idealurile ne-au rămas mici, iar zările împlinirii ne sunt tot mai largi, imposibil de cuprins. Cred că, după trecerea unui interval de timp, ajunși la răscruce de vremuri, este foarte important să ne oprim din marșul mecanic spre altceva și să verificăm atent veșmintele bejeniei, pe la tivuri și manșete, spre a vedea cât și dacă ni se mai potrivesc. În caz contrar, profilul rătăcitorilor pitorești din gândul nostru s-ar putea să nu corespundă cu realitatea – imaginea unor clovni fără adăpost, cu țoale nepotrivite și țeluri pe măsură…
Scriu despre aceste lucruri astăzi, când tendințele vestimentare ale unei întregi țări (desigur, nu la industria textilă mă refer) par a fi ajustate din mers, peticite în grabă și lăsate așa, că mai merg folosite, fără a se rupe complet, timp de aproximativ o generație. Și nu știu cum se întâmplă întotdeauna că exact cultura și învățământul trag paiul cel mai scurt, pentru a continua traseul prin ceață cu hainele cele mai ponosite, de parcă acest sacrificiu ar duce la repararea unor hibe mereu adânci din alte cotloane ale societății noastre neatent (să nu ne ferim de vorbe minione și gânduri mari) administrate.
Dar mergem mai departe. Cu fruntea aplecată, cu pașii târșâiți. Cu idealurile rămase prea mici, cu zările, situate dincolo de gardul existențial stabilit, devenite prea vaste. Cu un nod în gând și o speranță de mai bine vârâtă în buzunarele rupte. Deoarece ni se pare nefiresc, imposibil, ca și ziua de mâine să fie, la fel ca astăzi, geamănă cu ziua de ieri…
