Alexandru PRIPON
Iubim cu patimă sau urâm cu pasiune. Și, oricât ne-am strădui, nu putem ignora pătimaș; chiar dacă, pe alocuri, pare că am izbutit, dincolo de aspectul calm se ascund furtuni devastatoare, trăiri mistuitoare. Ceea ce ne demonstrează că trăim, implicați firesc în viața noastră, nu doar existăm pasiv, cu rădăcinile înfipte în astăzi până la încheierea discretă a ființării.
Pe de altă parte, însă, devenirea, perpetua evoluare a sinelui către zările desăvârșirii, este țintuită în loc neatrăgător și deșertic de însăși pasiunea mai sus menționată. E tare complicat să parcurgi drumul spre împlinire, atunci când te preocupă mai mult bolovanii sau panseluțele de pe margine, pe care îi contemplezi obsesiv. Furios sau nu. Întru patimă, toate construcțiile mai mult sau mai puțin logice se năruiesc, explicațiile sunt fără noimă și acțiunile sunt fără un rost clar. Intuiția maladivă cu rădăcini în dorință și destinație incertă aduce cu ea iluzii, nu gânduri clare și cu atât mai puțin certitudini, cu toate că le percepem ca fiind un soi de realități apriorice. Poate această desfășurare ne face atât de vulnerabili în fața oricărei tentative mai serioase de manipulare. Simpla aparență a unei explicații este suficientă, adesea, pentru a ne convinge să participăm la războaiele – și păcile – altora.
Întărind starea de fapt prezentată până aici, cumva, dincolo de o logică evidentă, ura și iubirea au fost ancorate în seriozitate (morocănoasă) excesivă, respectiv într-un soi de divertisment (facil) continuu. Starea se confundă cu manifestarea, trăirile se revarsă corespunzător, conform șablonului, totul este cuantificat, deci în regulă. Contabilizarea sentimentelor se face prin așezarea lor într-una dintre cele două rubrici ale tabelului (încruntare sau cvasihlizire), iar sub linia trasă, la ceva timp, este descrisă o vastă porțiune de viață, trăită, s-ar putea spune, între jaloane.
Orice eveniment contemporan, orice întâmplare cu efect vizibil (sau măcar abil subliniat) în prezentul pe care îl locuim, orice fleac, toate par a se supune acestui tertium non datur. Reviziile contabile ale sentimentelor și manifestărilor, efectuate într-un mâine menit altor generații, vor scoate la iveală teribil de multe nuanțe, dar asta nu va mai conta. Important este, pentru noi, măcar, faptul că ne-am împărțit devenirea în trăiri și acțiuni prefabricate, lăsând ca intuiția indusă de pasiune să ne consume timpul atât de limitat.
Veți spune, pe bună dreptate, că înșiruirea ideilor de mai sus pare greoaie și lipsită de coresponent în viața de zi cu zi. Doar că, dacă privim mai atent la ceea ce a fost și la ceea ce este, remarcăm că totul este supus trăirilor pătimașe. Politică, fotbal, religie, cultură, învățământ (etc.) – le știm pe toate foarte bine și avem explicații clar conturate, care, odată înșiruite, ne ridică tensiunea. Nouă și altora. Devenim atotcunoscători, aprigi, blazați paradoxal în pasiuni mistuitoare. Dar nu bănuim vreodată că pasiunile pot fi induse, iar noi putem fi captivi în năzuințe străine.
Ar fi multe de spus pe marginea subiectului. Și vom mai reveni. Deocamdată, trebuie menționat ceva: această siguranță neclintită a sentimentelor deghizate conform normelor ascunde, aș zice, inclusiv o cumplită neîncredere în noi, dublată de o chinuitoare suspiciune în privința altora. Deoarece aici este problema pe care încercăm să o îngropăm controlat sub patimă. Suntem ba reduși la tăcere, ba utilizați ca masă de manevră mult prea des, astfel încât ne proiectăm dezabuzarea în trăiri clocotitoare, în manifestări (prea) vizibile. Și ne este greu să observăm că, prin tot tumultul, nu facem altceva decât să hrănim, cu existența noastră, înseși stereotipurile care ne-au îndepărtat de firesc. Drapate în mantii la modă, pasiunile stereotipe apar ca orice sau mai nimic. Însă parcursul nostru către ceea ce ar trebui să fim se oprește la granița patimii. Dincolo de ea, ne transformăm în ceea ce vor, poate, alții. În ceea ce, sigur, nu are rost să fim. În necunoscători naivi ai propriului parcurs printre cutume de pe alt meleag.
