Alexandru PRIPON
În multe porțiuni dedicate creației, cu pasaje descriptive și sintagme abil aduse din condei spre a stimula imaginația, împreună cu simțul estetic, apariția și dezvoltarea vertiginoasă a materialelor video de tip documentar a dus la o criză greu de depășit. Inițial, cele două modalități de informare, distincte, se adresau unor categorii diferite de „consumatori”. La fel cum, de exemplu, cărțile și filmele au, teoretic măcar, teritorii diferite, pe care nu le dispută, ci le păstrează, le împart și le cultivă, în bună pace. Desigur, am observat cu toții că, astăzi, zona destinată lecturii a devenit tot mai îngustă, pe măsură ce zona dedicată vizualului s-a extins până departe, chiar dincolo de niscai mlaștini pestilențiale. Dar nu este, probabil, o situație stabilă, durabilă, ci o evoluție de moment către un altceva și un altcum.
Îmi vin în minte cu drag periodicele impecabile, de tip magazin, care dezvăluiau vaste porțiuni dintr-o lume necunoscută, cu peisaje exotice și contururi stranii, populații uluitoare și cutume abia credibile. Am descoperit abia târziu câtă muncă stătea la baza fiecărui material scris, mai cu seamă că publicațiile editate în perioada comunistă conțineau, conform cerințelor, vaste inserții propagandistice, laude la adresa „celui mai iubit fiu al poporului” și texte cumpănite privitoare la alte orizonturi, texte cenzurate binișor, spre a satisface doar curiozitatea, nu spre a trezi jindul. Dar jurnaliștii acelor vremuri știau să formuleze atent, să înduplece limbajul de lemn, să descrie cu talent. Documentarele de atunci păreau addende la romanele lui Jules Verne și Karl May, își purtau cititorii în călătorii pline de farmec și îi aduceau înapoi într-o lume ceva mai frumoasă, odată ce putea fi privită cu alți ochi.
Sunt sigur că articolele acelea m-au determinat să pășesc, la vremea cuvenită, pe tărâmul gazetăriei. Și nu oricum, ci îmbrățișând, inițial, chiar documentarul, cu pasiunea celui care, după ce a izbutit să adune în suflet atât de multe comori descriptive, simte nevoia să dăruiască. Iar atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă truda jurnalistică. Strângeam material, căutam surse, potriveam piese dintr-un puzzle complicat, făceam și refăceam fraze, schițând imagini care păreau mult mai atrăgătoare până la așternerea pe hârtie, când se prăvăleau în banal sau prolix. Descrierile erau, până la îmblânzire, necioplite și neconvingătoare, metaforele inerente erau butucănoase, cuvintele păreau smulse din alte contexte, apoi păstrate captive în țarcuri improvizate.
Privind în urmă, cu nostalgie firească, mă gândesc, ușor amuzat, că nu mi-aș dori să fiu în pielea redactorului-șef de la publicația pentru care scriam. Îmi trimitea, spre reformulare, mai toate textele, îmi solicita coerență, limpezime, atenție sporită… Nu cred că aș avea răbdarea lui de a cizela un tânăr jurnalist, învățându-l să construiască un articol și menajându-i, în egală măsură, orgoliul.
Documentarele mele erau despre zone îndepărtate, unde nu am ajuns și nu cred că voi ajunge vreodată. Apelam inclusiv la imagini furnizate de internet pentru a „vizita” acele locuri, citeam descrieri în engleză, franceză și, mai chinuit, în germană, italiană, spaniolă. „Google Translate” abia învăța, pe atunci, limba română, fără prea mult chef, așa că traducerile automate, de obicei, încurcau, nu ajutau. Descopeream date extrem de interesante, detalii ieșite din comun, apoi înțelegeam, confruntând sursele, că dădusem peste alcătuiri fanteziste, cu nuanțe beletristice. Scriam entuziasmat, apoi ștergeam dezamăgit, pierzând nopți întregi pentru câteva paragrafe chinuite. Dar am iubit strădania aceea. Iar fiorul pe care i-l aduce textul finit autorului însuși este diferit de tot ceea ce am experimentat vreodată.
Am părăsit cu greu zona articolelor descriptive, în favoarea articolelor de opinie, cam atunci când a „izbucnit”, și în România, multitudinea canalelor de televiziune dedicate exclusiv documentarelor. Desigur, fuseseră difuzate și până atunci materiale video educative, cu scop informativ etc. (exemplul cel mai durabil și mai plăcut îl constituie „Teleenciclopedia”), însă apariția scurtmetrajelor filmate în condiții deosebite – cu detalii surprinse magistral, cu texte însoțitoare bine formulate și succinte, acoperind mai toate domeniile – a părut să arunce în caducitate cuvântul scris cu scop similar. Chiar dacă nu a fost așa.
Dintr-un soi de frondă, aproape firească, evit, astăzi, pe cât posibil, filmele documentare, preferând să citesc descrieri și să pictez, în minte, alte orizonturi, fără a considera măcar o secundă că efortul realizatorilor de materiale video ar fi, cumva, mai mic decât al mânuitorilor de condeie. Mi se pare, însă, că spectatorul poate fi purtat către un spațiu al facilului, inducându-i-se prea ușor idei deja formulate, ca adaos la imagini bine alese, fără a mai exista loc și pentru imaginație. O persoană captivă în concret va concepe anevoie și alternative, și opinii proprii. Dar știu că este posibil să greșesc…
Asistăm la o criză a cuvântului scris? Fără îndoială. Va fi una de durată, care să determine dispariția textelor și răspândirea definitivă a elementelor pur vizuale, în mișcare? Mă îndoiesc. Cele două forme de informare au coabitat dintotdeauna, chiar cu mult înainte de apariția fotografiei, necum a înșiruirilor de imagini devenite creații cinematografice. La începutul secolului al XX-lea s-a decretat „A picture is worth a thousand words” (o imagine valorează cât o mie de cuvinte), iar ideea, poate încă neformulată în acel fel, nu era deloc nouă. Un tablou, indiferent de perioada în care a fost pictat, are darul de a pune pe gânduri, de a stimula imaginația, de a deschide larg porțile înțelegerii și creativității. Probabil că și materialele video contemporane vor juca același rol, însă niciodată, nicicum, nu vor putea înlocui textele scrise, după cum filmele nu vor uzurpa definitiv locul cărților. Este o perioadă interesantă, de prelungă tranziție și normală conviețuire, care va duce, sper din toată inima, la un moment durabil vreme de generații întregi. Unul propice manifestării artistice, ușor mai altfel, dar pitoresc: „Lasam pictam, zgriam Ismail! (…) Frumoz pictam, frumoz zgriam” (Radu Tudoran, „Toate pânzele sus!”). Unde pictura devine (și) fotografie ori film, iar scrisul rămâne (desigur) scris, într-o mirabilă simbioză.
