Șpaga, mita, darul, cadoul, plicul, peșcheșul, blana, savarina etc. Zeci de expresii pentru o singură realitate. Realitatea noastră cotidiană de zeci, ba chiar de sute de ani. Ar fi interesant de scris o istorie a conceptului. O istorie a corupției la români. Bine, poate termenul e prea dur. Unii vor spune, pe drept cuvânt, că termenul e prea restrictiv. Prea juridic. Așa este. Corupția este un concept recent, la scara istoriei și, așa cum este cazul multor astfel de fenomene, ele existau înainte să fie numite. Oamenii erau corupți înainte să existe corupție. Să îi spunem atunci „înțelegere”. Lucrul nostru. Cosa nostra. Dar nu la nivelul ăla. Un lucrul nostru la nivel mai mic.
Cât de mult coboară „lucrul nostru” în negura istoriei de la noi? A analizat cineva? Fanarioții? Cu siguranță nu ei l-au introdus, deși ei au ridicat-o la rang de poltică de stat. Perioada interbelică? Corupția era generalizată. Perioada Antonescu? Nici Antonescu nu a reușit să controleze ceea ce era de necontrolat. Comuniștii? Nici vorbă! Comuniștii au fost cei mai mari corupți dintr-o posibilă istorie națională a corupției. Statul comunist era eminamente o organizație de crimă organizată. Cosa Nostra cu ideologie. Ștabii comuniști furau pe rupte, instituțiile furau pe rupte, cetățenii erau și ei prinși în schema furtului generalizat. Comunismul a reușit să uniformizeze și să generalizeze „înțelegerea”. Toți, dar absolut toți cetățenii, de la mic la mare, au fost părtași la circuitul șpăgii în natură. De la Kent la doctor, la valută pentru o ieșire în excursie în străinătate. Sovieticii numeau acest tip de economie la negru foarte sugestiv. Sânge. „Sângele” era corupția generalizată care curgea prin venele sistemului, care ținea sistemul în viață. Da. Corupția aceasta, mică, medie și mijlocie ne-a ținut în viață. Moștenirea pe care am primit-o. Era cineva conștient că face parte din fenomenul corupției? Credea cineva că e ceva rău sau condamnabil? Nu. Așa era. Un dat al vieții. Nu era o discuție, nu existau avertizori de integritate, legi sau organisme anti-corupție. Exista doar „dai și rezolvi” sau „nu dai și nu rezolvi”. Diferența o făcea doar nivelul și suma.
Aș vrea să fiu convins că lucrurile s-au schimbat după 35 de ani. Dar nu sunt. Cred că e ceva ce nimeni nu vrea să recunoască, de fapt.
Avem „înțelegerea” în sângele nostru balcanic, vrem „să rezolvăm” mai repede, suntem creativi când vine vorba de soluții de genul. Nu o spun ca pe o jignire și nu vreau să ofensez pe nimeni. Dar cred că nu o să fim niciodată germani, francezi, americani sau orice altceva ni se spune că ar trebui să devenim. Ăștia suntem și ăștia vom fi. A, sigur că vom arăta cu degetul pe corupți, sigur. E normal. Dar când tragem linia vedem că de fapt nu se întâmplă mare lucru. Este descoperit un corupt, vine altul, ba chiar doi în loc de unul. Scandalul trece, lucrurile se reașează la loc când atenția și interesul presei dispar.
Nu vreau să fiu înțeles greșit. Textul nu este o apologie a corupției, nici ideea că asta este, nu avem ce face, doar o pledoarie pentru înțelegerea fenomenului. La noi corupția, eu îi spun „înțelegere”, este în sânge. În sângele nostru balcanic, care ne îndeamnă să găsim mereu scurtătura pentru a rezolva o problemă. Oricare ar fi ea. Mică sau mare. Este, în momentul de față, sângele care ține pe roate țara. Este debușeul pe unde se fac lucrurile pe care statul, societatea, nu le pot face. Mai precis, sunt prea ipocrite să îl recunoască. Este sângele. Cum spuneau sovieticii.
Cum scăpăm de ceva ce este în ADN-ul nostru? Asta ar trebui să fie întrebarea. Prima și singura. Altfel, orice DNA, oricâte spectacole televizate vor mai fi, va fi complet inutil. Învârtim problema între reglări de conturi politice sau între găști. Tu ești corupt, ba tu ești corupt, ba ai tăi sunt corupți, ba ai tăi.
Cea mai tare replică din istoria cinematografiei românești postdecembriste am văzut-o în „Occident” (Cristian Mungiu). Personajul interpretat de regretatul Ion Gyuri Pascu intră într-o secție de poliție și spune: „Vreau să reclam un furt!”. La care unul dintre polițiști răspunde senin și calm: „Bine. Ce-ați furat?”.
