Deciziile din ultimele decenii luate de FIFA nu au fost niciodată foarte populare. De data asta, șefii fotbalului mondial au „copt” ceva sortit să dureze mai puțin decât averea lui Irinel Columbeanu, popularitatea salamului săsesc, guvernele României din anii ’90 și tot așa.
Cupa Mondială a Cluburilor. Sau Club World Cup, în variantă internațională (dacă ești vreun corporatist care citește asta), e competiția care promite fotbal global, dar îți livrează mai degrabă un experiment în ambalaj colorat. Formatul e simplu: 32 de echipe împărțite în opt grupe, urmate de faze eliminatorii până la finală. Exact ca la Cupa Mondială. Din păcate, spre deosebire de turneul naționalelor, care aproape oprește planeta în loc, versiunea asta pare că poate opri cel mult niște servere de bilete la suprapreț. Competiția s-a născut prin anii 2000, prima ediție s-a jucat în Brazilia, fără cine știe ce succes. Apoi, lipsă de bani, de interes, de direcție. A fost reluată în 2005, în Japonia, dar sub o formă redusă, cu doar șapte echipe, un format care n-a avut deloc priză la public.
Noua versiune, cu 32 de echipe, a fost criticată de toată lumea. Chiar dinainte de a fi pusă în practică. După primele meciuri, oprobriul aproape că s-a generalizat. Printre puținele plusuri, cel puțin pentru spectatorul european sătul de repetatele dueluri dintre Man City și Real Madrid în Champions League, posibilitatea de a vedea la lucru echipe din Africa sau America de Sud într-un context relativ serios, vine cu o notă de atractivitate. Stiluri de joc diferite, fotbaliști pe care nu multă lume îi știe, povești necunoscute. Genul ăla de diversitate care, cel puțin teoretic, ar putea să îmbogățească sportul rege.
Partea negativă, dacă ar fi doar una, este că majoritatea sportivilor ajung aici după un sezon epuizant. Cu meciuri la fiecare trei zile, campionat, cupă, Champions League, meciuri internaționale, zboruri lungi și pauze zero (vezi Interul lui Chivu). În loc de respiro sau pregătire pentru noul sezon, sunt trimiși să joace un turneu care pare mai degrabă o campanie promoțională decât o competiție reală. Riscul de accidentări, în schimb, este real. Iar despre jucători, mesajul e clar, sănătatea lor valorează mai puțin decât un parteneriat care aduce profit pentru FIFA.
Selecția cluburilor? Aici începe comedia. Unele ajung, într-adevăr, din postura câștigătoarelor de competiții continentale. Altele, doar pentru că sunt interesante din perspectiva comercialului. Inter Miami, adică. Echipa lui Messi nu a câștigat MLS, n-a rupt gura târgului nici în CONCACAF, dar îi are pe „La Pulga” și pe Suarez. Adica like-uri pe Instagram, pe TikTok, reclame multe.
Au fost invitate multe alte echipe care n-au câștigat nimic, nici măcar la nivel național, darămite continental. Seattle Sounders a fost chemată, probabil, pentru că activează în orașul lui Kurt Cobain. Fluminense, nu mă întrebați de ce. Sau Urawa Red Diamonds, cu ultimele trofee câștigate în 2022. Real Madrid, City, Dortmund, Inter, sunt, ce-i drept, nume mari, dar nu au câștigat nimic anul ăsta. RB Salzburg e sub paravanul concernului de băuturi degrabă cauzatoare de complicații cardiace.
Practic, Giani Infantino vrea să ne vândă imaginea unui turneu foarte cool, cu cele mai șmechere echipe de pe toate continentele, numai că a omis să invite campioanele din Anglia, Spania și Italia. Adică cele mai puternice campionate. În loc de merit sportiv, marketing. Fotbal globalizat cu iz de trailer de Bollywood.
P.S.: Am văzut meciul Bayern Munchen vs. Auckland City. S-a terminat 10-0. O confruntare pe 100 metri între Usain Bolt și Stephen Hawking ar fi fost mai echilibrată. Bine c-am dus gunoiu’ la pauză, altfel aș fi rămas cu impresia c-am pierdut degeaba două ore.
