Cristina Partal, președintele Asociației Naționale pentru Turism Rural, Ecologic și Cultural (ANTREC) Buzău, membră a Rețelei Europene a Geoparcurilor și gazdă primitoare la pensiunea „Casa cu Tei”, este una dintre cele mai active voci în promovarea județului Buzău ca destinație turistică de valoare. Cu puțin timp înainte de deschiderea Târgului Drăgaica, eveniment emblematic cu rădăcini adânci în tradițiile locale, Cristina ne împărtășește, în premieră, povestea autentică a babicului de Buzău, un produs culinar emblematic, dar și o veritabilă moștenire culturală.
„La Drăgaică, se mânca ultima bucățică de babic”, își amintește Cristina, evocând un obicei care marca sfârșitul rezervei de iarnă în comunitățile tradiționale. Drăgaica, organizată anual în luna iunie, în apropierea sărbătorii Sânzienelor (24 iunie), este unul dintre cele mai vechi târguri din România. Dincolo de rolul său comercial și agricol, el are o profundă semnificație ritualică, fiind momentul în care vara își intră în drepturi, iar comunitatea se reunește pentru a celebra viața, rodul pământului și tradițiile.
În acest context simbolic, babicul de Buzău – un produs crud-uscat, realizat doar din carne de porc, boia și sare – devine mai mult decât o delicatesă: este expresia unei identități de neclintit, transmisă din generație în generație, în special în comunitatea sârbilor grădinari din Buzău. Cu sinceritate și mândrie, Cristina Partal a ales să spună, pentru prima dată public, adevărata poveste a babicului de Buzău, ca gest de recunoștință față de rădăcini și o invitație adresată tuturor de a descoperi gustul autentic al Buzăului la el acasă. „A venit timpul să spunem tuturor adevărul despre babicul de Buzău”, declară Cristina. „Noi de acolo ne tragem, din familii ce au făcut babic generații la rând”, mai spune aceasta.
Povestea babicului începe în Ajunul Crăciunului, cu cea mai bună carne de porc din gospodărie, aleasă cu grijă, fără grabă, fără compromis. Cristina descrie cu emoție simplitatea rețetei: „Carne de porc, boia, sare. Nimic altceva”. Dar, dincolo de ingrediente, secretul stă în ritualul migălos al preparării. Boiaua, de exemplu, era făcută doar din ardeiul cules toamna târziu, uscat „la streașină și apoi pe sobă”, apoi „măcinat la piuă”. Carnea era „frământată cu mâinile, de-a lungul a câteva zile”, și umplută cu grijă în mațe de vită.
Babicul nu era pus la presă, pentru că, spune Cristina, „nu avea apă în ea carnea de la porcul din curte”. Iar aspectul era definitoriu: „Felia de babic trebuia să arate ca un mozaic, cu carnea în diferite nuanțe de roșu și bucăți de grăsime printre, care îi dădeau un luciu specific”.
În familie, fiecare generație avea propriile metode de păstrare: „Mamaie Sofica îl ținea iarna la grinda casei. Mamaie Maria a lu’ tanti Mița îl punea primăvara în sobă, că nu erau frigidere ca acum”. Iar gustul babicului era savurat în momente ritualice: „la Paști, cu cozonac fără umplutură”, „la grădină, cu ouă fierte și ceapă”, „în ciorba de lobodă sau de legume, cu slăninuță prăjită, zeamă de varză și zdrențe de ou”, „într-un fel de ciulama, cu mămăligă”. Cristina își încheie mărturisirea cu un omagiu adus păstrătoarelor de tradiții: „Mulțumim, mătușă Maria (tanti Mița a lu’ Nenea Nicu Partal), pentru că ne-ai învățat cum să recunoaștem un babic de calitate!”. Ea are însă și un îndemn pentru toți gurmanzii și curioșii: „Babicul de Buzău se cumpără doar de la producători din Buzău. Și, Slavă Domnului, avem câțiva! Voi doar să veniți la Buzău și să gustați”.
