Alexandru PRIPON
Visele, uneori, parcă ne mențin prizonieri într-un peisaj domestic și aiuritor, cu lanțuri în jurul extremităților. Scoși la plimbare în stricta apropiere a cuștilor, pășim nelumește, poticnit, ajungând, totuși, de aici până dincolo cu o viteză absurd de mare. Acum ne târșâim picioarele, străduindu-ne să nu ne prăbușim, peste o clipă suntem neverosimil de departe, păstrând același aspect bolnăvicios. Visele sunt efecte, visele sunt cauze în sine, visele sunt împliniri de moment și dor de eternitate. Visele sunt amintiri crude sau plonjări în uitare. Sunt imagini despre ce am fost ori ce nu vom fi vreodată. Sunt un fragment din noi rămas deoparte, într-o expectativă prudentă, însă ajungându-ne din urmă când ne oprim pe malul fluviului și căutăm în adormire nu doar odihna, ci și rostul. Inconștient, cu scop nedefinit și rezultat neclar. În vis pășim dincolo de limitatul sine, parcă prin locul străin ce ne va fi casă.
În viața de zi cu zi, coerentă, chiar dacă nu cu mult mai mult ancorată în sens, ne definim năzuințele ca fiind tot vise. Visăm la o existență frumoasă, lipsită de griji, cu persoanele dragi împrejur și banalități confortabile pe fundal. Visăm la realizări magnifice sau la simple, dezirabile conjuncturi care să poarte strădania către genericul final, într-un happy-end ornat cu focuri de artificii. Visăm să fim altfel, chiar dacă știm că nu vom fi. Iar pe cei care își pierd urmele pe traseul spre culmi și percep altfel reperele pe drumul către sine îi numim visători, adăugând adesea o încărcătură ironică acestui cuvânt încărcat de înțelesuri ascunse.
Visul unui… vis. Unul coerent și deslușit, ca o amarare în concret a năzuințelor abstracte. Cred că astfel putem caracteriza parcursul nostru, ca nație, prin acest fragment știrb de veac. Ne-am dorit atât de mult binele, încât am visat că îl avem și l-am pierdut, invariabil, la prima tresărire. Căci de trezit nu știu dacă ne-am trezit – ca eu și conștiință colective – vreodată. Ca într-un vis, am proiectat pe așternuturi întinse la uscat răul mai mic și binele mai mare, am făcut calcule și le-am abandonat, intuind rezultatul corect. Eronat. Am crezut ce ni s-a spus și în cine ni s-a recomandat. Ne-am dorit mult să fie așa, apoi am descoperit, invariabil, că e cam altfel…
După atâta campanie electorală, opțiunile noastre cotidiene dau să se îngemăneze primejdios cu… alegerile. Zilele devin cifre așezate neatent în calendar, orele capătă caracteristici locale, parlamentare, europarlamentare, prezidențiale și iar prezidențiale. Ceea ce vine poate constitui o trezire colectivă, însă ceea ce este seamănă izbitor cu un vis. Unul bine pus la punct, cu răgazuri ușor amuzante și întorsături dramatice, încât îți este și teamă să te miști, ca nu cumva, prin simpla scurtă pivotare a capului, echivalentul întoarcerii de pe o parte pe alta, să pierzi prea mult așteptatul deznodământ. Atât de intensă a fost această perioadă, că însăși o parte a presei pare să fi alunecat către marginile visului (nu vorbim de extreme și nici nu le definim, pentru că, sincer, nu le-am mai ști locul exact pe această nestăpânită roză a vânturilor). Și ar fi cu adevărat catastrofal ca lungile momente actuale, decisive, să creeze un precedent în ceea ce privește, strict, comportamentul și amplasarea mass-media în raport cu lumea în care trăim și viața care ne trăiește.
În acest vis generalizat și perpetuu, cu subtitrări paradisiace și derulări de coșmar, presa are un rol bine definit. Este cea care conturează veridicul, delimitează plauzibilul, smulge mantia neguroasă a calpului aburcat în mit. Este singura care poate vădi și unica, deci, care nu are dreptul de a ascunde. Fără amiciții părtinitoare, fără vorbe cu prea multe înțelesuri ori îndemnuri cu unic sens. Fără îmbrânciri trufașe sau ademeniri mieroase. Spunând adevărul și dezvăluind realitatea, nu potențând visul.
Sunt circumstanțe excepționale, o știm și, oricum, ni s-a explicat suficient. Însă presa reală – spre deosebire de varianta prost șapirografiată, cu scopuri obscure – nu își poate permite, așa cum am spus și cu alt prilej, amplasarea de o parte sau de alta a baricadelor. Sunt trăiri intense și vise optimiste ori nu, răsturnări care aprind pasiuni, împliniri care sting orice entuziasm, parcursuri neverosimile, vrednice de cele mai absurde preumblări onirice. Dar presa este datoare să lumineze deasupra încâlcelii intenționate și să deslușească pentru ca publicul să înțeleagă, nu să descrie pentru a-l convinge…
Și mă gândesc că acesta poate fi testul decisiv spre a dovedi maturitatea mass-media, după renașterea postdecembristă și lunga adolescență care a urmat. Când pasiunile se vor topi și visul acesta zbuciumat se va încheia, va trebui să rămână în urmă, neschimbată, stabilă, statornică, imparțială și sinceră, presa veritabilă, cu redacții coerente, nu comandamente de război, cu jurnaliști, nu combatanți, îndreptată lămuritor către public, nu amplasată comod înaintea lui spre alte noduri gordiene onirice. Dar despre acest lucru vom mai vorbi, poate, la rece, când se va încheia, în sfârșit, perioada propice visului care ne ține captivi.
