Alexandru PRIPON
Între spiritualitatea aparentă, rece, teoretică și trăirea pură, aparent inaccesibilă, omul modern se străduiește să umple spațiile goale cu explicații mundane sau fraze complicate, într-un limbaj nu de mulți înțeles ori apreciat. Prea adesea ne pierdem în detalii și abandonăm sensuri, definim nedefinibilul și uităm înțelesuri concrete. În aceste zile, iluzia comprehensiunii își vădește limitele prin simplul fapt că, dincolo de câteva puncte fixe și repere vopsite țipător, percepția fiecăruia dintre noi este diferită, în mod natural, deoarece unghiul din care privim ceea ce ne înconjoară influențează felul în care acceptăm și înțelegem totul. Altfel.
Ne devenim străini și ne îndepărtăm tot mai mult, pentru ca, într-un final, zvonurile de războaie îndepărtate să devină simple ecouri ale mocnitei lupte dintre noi.
Până și divinul îl scrutăm din puncte cardinale diferite, așadar de ce ne-am aștepta să îl percepem la fel? Credința, ca trăire a fiecăruia dintre noi, are o intensitate proprie, o viteză și o orientare specifice persoanei, nu grupului. Ne raportăm la Dumnezeu în mod subiectiv și abordăm apropierea de El în conformitate cu felul nostru de a fi – unic, deși, cumva, nu singular. Acceptare ușor nedumerită sau frondă pătimașă, încredere sau scepticism, dragoste sau încruntare, trebuie să recunoaștem că religia – privită ca ființare sau ca simplă teorie – nu lasă pe nimeni cu adevărat indiferent. Iar aparența tinde să dovedească, fără mult succes, că nu există, în realitate, vreo comuniune: credința pare un exercițiu solitar, un act dedicat sinelui, claustrat acolo unde numai cele mai intime sentimente își au locul.
Ceea ce ar însemna, privind rațional și detașat lucrurile, că, întru credință, fiecare este singur. Cu toate acestea, nimic nu apropie mai mult o comunitate, nimic nu zidește mai trainic relațiile interumane decât trăirea coerent religioasă, sufletul îndreptat spre Dumnezeu și, prin El, către semeni, într-un minunat exemplu de viețuire frumoasă. Acesta ar trebui să constituie firescul existenței, iar dacă uneori ni se pare că vorbim despre o situație utopică, în lumina reflectoarelor contemporaneității, adevărul e că nimeni, niciodată, nu este singur. Cu atât mai mult atunci când umanitatea își găsește locul în bunătatea divină.
Toate sentimentele născute din acceptarea ori respingerea lui Dumnezeu ar trebui așezate nu sub umbra veacului, ci sub brațele Crucii, în așa fel încât cuvintele – uneori spuse la supărare, insuficient trecute prin filtrul rațiunii ori sufletului – să aibă greutate și să definească un eu, nu un moment. Aici, privind moartea lui Hristos, ca parte a actului mântuitor, este imposibil să mimăm nepăsarea. Deoarece aici au loc doar credința, nădejdea, iubirea, lămurind sublimul căruia îi suntem meniți: îndumnezeirea, împlinirea întru Învierea Domnului.
Iată mărturia, locul, timpul unde nimicurile cotidiene se mistuie, în prezența Adevărului care ne explică drumul prin lume. Unde adversitățile și antagonismele devin caduce. Unde suntem noi, cei reali, nu cei ostracizați pe tărâmurile unei aparențe nesfârșite. În fața evidenței veșniciei, întipărită la nivelul sufletului, nu rezistă nici argumentele solitudinii dezumanizante, nici motivele de război interpersonal generalizat. Singurătatea se dizolvă în minunea comuniunii sublime pe marginea împlinirii: Învierea lui Hristos, ca temei al învierii noastre. Iar plecarea din această lume nu este, nu poate fi un final ori un popas, nici măcar o etapă, ci un pas către continuarea firească a veșniciei.
Restaurarea firii umane prin pătimirile, moartea și Învierea lui Hristos constituie vindecarea singurătății umane. Atunci când îți este alături Însuși Dumnezeul tău, personal și în deplină comuniune cu omul, când creatura primește darul înfierii și posibilitatea împlinirii întru divin, toate celelalte – aparentele probleme complexe insurmontabile de zi cu zi – pălesc, își contenesc atât stringența, cât și viabilitatea. Rămâne doar bucuria de a-i avea alături pe ceilalți și de a rosti, în comuniunea credinței sincere, Hristos a înviat!
