Alexandru PRIPON
Nu e ușor să scrii. Nici pomeneală, pentru un profesionist, de șabloane și construcții passe-partout, în stare să acopere o pagină cu rânduri, fie și lăbărțate, născute fără efort ori fantezie. Gândurile se așază în vorbe, vorbele se îmbină în fraze mai mult sau mai puțin izbutite, totul se așterne în acel creuzet al inspirației și al strădaniei pe care îl numim creație. Unii îl privesc cu disprețul celui care nu poate scrie, alții cu spaima unui parcurs complicat printre cuvinte și noțiuni. Iar finalitatea, foaia înnegrită de propoziții cu tâlc, este, cel mai adesea, singura răsplată a celui care îmblânzește vorbele.
Nu e ușor să citești. Călătoria privirii peste litere angrenează mintea și sufletul, țintuiește pe loc trupul, transpune sufletul într-o lume – familiară sau străină – până la formarea unor idei incipiente, numai bune pentru a deveni călăuze într-un parcurs greu și obositor către altcândva, altundeva, altceva. Fie că suntem ori nu de acord cu înșiruirea ideilor dintr-un text, le îmbrăcăm și le trăim, măcar până la un punct. Iar îndoiala, fie și numai ea, ne demonstrează că slovele citite adâncesc urme în noi, anticipând sau explicând atitudini și latitudini.
Nimic nu e ușor pe acest tărâm al cuvintelor potrivite. Nici chiar respingerea din start a scrierii/lecturii, cu pretextele aferente, specifice evului în care existăm. Totul este pe bună dreptate complicat și, aș zice, zguduitor, așa cum trebuie să se manifeste marile cumpene ale vieții, când alegem, la o răscruce, drumul de urmat pe mai departe. Iar restul e doar metaforă de prisos, balast pe care să îl purtăm pe umeri dincolo de orice zare vizibilă.
Astfel privind lucrurile, vom putea spune că un text ne atrage, ne respinge ori ne lasă indiferenți mai ales în funcție de subiectul abordat, ceea ce ne aduce într-un punct delicat al scrisului ca îndeletnicire concretă. Pentru un autor, subiectul constituie o piatră de încercare grea, colțuroasă și voluminoasă, o umbră asupra textului redactat, una de care nu va putea scăpa, evident, cu șiretenia înșiruirii unor locuri comune încătușate în stereotip. Subiectul, fie și ascuns printre cuvinte, ridică sau coboară ștachete, preia sau predă ștafete, îngroapă sau dezvăluie înțelesuri, cu forța pe care o au numai reperele asupra unei călătorii prin teritorii vag cartografiate. Subiectul unui text este începutul, continuarea și finalul explicitării fundamentalelor idei care ne însoțesc atâta timp cât suntem.
Remarc, uneori, în această furtună pe care o traversează presa contemporană, că ducem o lipsă grozavă de subiecte potrivite. Ucenici fără experiență se avântă pe tărâmuri bântuite de aparențe, pierzând pe cale coerența, iar nume grele sunt asociate unor scântei cu aspect monden și vizibilitate efemeră, pierzând pe cale crâmpeie tot mai mari de credibilitate. Cu toate că, dacă este să fim sinceri până la capăt, tocmai acesta este farmecul meșteșugului scriitoricesc: faptul că te poți aventura, oricând, oricum, spre teme indigeste ori anoste, cu îndrăzneala creatorului, nu cumpătarea contabilului de vorbe. Dar aceasta nu scuză imprudența propulsării unui gând în reacție instinctivă, inexplicabilă, nici a abandonării unui silogism într-o eroare formală, numai pentru a susține o lozincă sau un truism liniștitor.
Trebuie să recunoaștem că autorii textelor de opinie beneficiază de mult mai mare libertate în cazul alegerii subiectelor și a tratării lor potrivit propriei gândiri. Iar acest lucru le oferă un avantaj față de ceilalți componenți ai unei redacții, mai ales atunci când există o politică strictă. Pe de altă parte, însă, tocmai autorii de opinie sunt mai predispuși la intrări prin alunecare, din mijlocul terenului până direct la vestiar, deoarece își aleg, uneori, atât temele, cât și parcursul ideatic ușor neatent, îndiguind fluxul demonstrativ și înlocuindu-l cu pasaje sarcastice ori dezlănțuiri mânioase, până la separarea de firesc. Se străduiesc să respecte făgașul redacțional, dar uită să își expliciteze poziția și drumul logic până la concluzie, postulând concepte ușor demontabile. Iar până la bizarul unei erori de judecată mai rămâne doar un pas.
Este o opinie, se va spune, fiecare e liber să-și dea cu părerea, iar redacția nu își asumă ideile respective, ca în cazul unui editorial. Teoretic, așa este. În mod practic, însă, lucrurile sunt mult mai complicate. Și nu vom intra acum în detaliile conținuturilor aprobate ori ale textelor acceptate, ci vom spune doar că un autor este obligat spre coerență și corectitudine de însăși îndeletnicirea sa (evităm termenul „profesie”) și de menirea pe care o are – nu doar să convingă, ci să educe, să călăuzească printre idei. Un condei vopsit în culorile clubului poate scrie, în continuare, și încă foarte bine. Unul vopsit în culorile războiului va deveni, însă, armă albă și va lăsa pe hârtie dâre, nu urme lizibile.
Acordul subiectului cu efectul presupune puțină măiestrie și multă onestitate. Deoarece plantăm cuvinte în suflete, cu scopul de a naște idei, nu vorbe de-a gata. Iar dacă nu izbutim să convingem până la încolonarea în cine știe ce oaste perisabilă a momentului, sincer, nu e bai. Contează că textele noastre dau naștere la sentimente, iar acestea vor însoți gânduri, pe drumul complex către marile cugetări, defel către micile coțcării ale surplusului de adrenalină cotidian. Alternativa este doar o previzibilă, firească osteneală provocată de cuvântul în exces și fără acoperire, o lehamite în fața textului scris ori vorbit, după caz, până la azvârlirea în ceață a tuturor obiectivelor și mijloacelor, captive în ochiul afectat de cataractă al neîncetatei furtuni. Acolo unde nu mai contează, până la urmă, nici subiectul, nici efectul.
