Alexandru PRIPON
E tare lung drumul de la cuget la sentiment. E obositor și, aparent, inutil parcursul dintre gândirea lucidă, rece, și manifestarea afectivă – care dovedește, cumva, că am priceput nu doar regulile, ci și spiritul jocului. Cu toate că, în viziunea mea, cel care izbutește să poarte prin viață, într-un echilibru perfect, cele două repere constante ale firii noastre, rațiunea și simțirea, împăcându-le și împletindu-le până la deplina asemănare, acela este cu adevărat om.
Ochii văd, inima cere, dar mintea zice nu. Sau, la polul opus: am înțeles că nu este bine, mi-am dat seama care vor fi consecințele, dar mi-am spus că pot să las de la mine, că poate nu o fi așa de rău…
Nici nu știu care dintre cele două situații este de preferat. Când prevalează mintea, sentimentul suferă, însetat, tânjind măcar un strop de emoție necugetată. Când acționăm bazându-ne pe fundamente fragil-afective, atunci gândul aprinde beculețe roșii, declanșează tot soiul de sirene gălăgioase și pregătește acel amar „ți-am zis eu!”, ca deznodământ aproape firesc. Oricum am face, preponderența sentimentului sau a rațiunii situează voința într-o situație ingrată, a celui care trebuie să ducă barca la mal, cu o mână legată la spate și folosind o singură vâslă. Care o fi potrivită? Cea de la babord sau cea de la tribord? Cum înaintezi și cum cârmești?
Rândurile de mai sus comprimă, dincolo de cuvinte, o întreagă existență. A noastră, a tuturor, și a fiecăruia dintre noi, luat separat. O ambivalență specifică firii umane, imposibil de „vindecat” altfel decât printr-o dezirabilă armonie a atributelor omenești (ceea ce teologia numește chipul lui Dumnezeu în om), care duce la decizii cumpănite, corecte. Dincolo de armonie se nasc mișcările șovăielnice și comportamentele abuzive, micile dezastre, marile ratări – viața noastră, așa cum o știm, regretând, sperând, neîmplinind altceva…
Putem fi mai mult? Cu siguranță. Avem cum să devenim? Cu greu. Deoarece fiecare eveniment cotidian, de la dusul gunoiului până la hotărâri care ne vor marca file numerotate sau calendare întregi, este distribuit către una dintre cele două valențe, spre (cât mai) competentă rezolvare, apoi predată voinței, pentru punerea în mișcare a mecanismului executiv. Uneori se întâmplă ca percepția noastră, acel secretar ușor năuc și stresat, să trimită un impuls, ca un document ambiguu, către rațiune și sentiment, simultan, iar atunci iau naștere dilemele. Trăirile acelea intense, cu nesiguranțe, impetuozități, răbufniri și remușcări, care, exacerbate, au îmbogățit tratatele de psihiatrie cu nume fistichii și rezolvări adesea improbabile, medicamentoase. Iar de dileme ne este plină viața, din moment ce percepția poate fi, în cel mai fericit caz, educată, nicidecum demisă și înlocuită cu alta, mai bine instruită profesional.
Spunea cineva că, după o previzibilă maturizare a inteligenței artificiale, aceasta va putea prelua atât rolul percepției, cât și pe acela al factorului decizional. Apoi – să ne ferească Dumnezeu –, dacă îi vom pune la dispoziție mijloacele necesare, va putea și executa în consecință hotărârile proprii, în numele nostru. Pentru noi. Ceea ce părea un scenariu prea adesea reluat, prin pastișare parțială, până la diluarea mesajului, tinde să devină realitate. Inteligența artificială deja răspunde, uneori cu sughițuri, alteori neașteptat de bine, la întrebări complexe, punând în valoare baze de date și paradigme, până la obținerea unor idei surprinzător de coerente, adaptate abil situației date. Împresurat de zidurile stabilite prin programare, „roboțelul” incipient arde etape și topește multe dileme, punctând hotărât, cu precizie chirurgicală.
Deja este vizibilă conturarea unei rațiuni puternice, neclintite, neșovăitoare, menită, poate, pe viitor, să ia cele mai potrivite decizii în privința meniului zilnic, a priorităților din program sau a existenței omenirii. Depinde ce i se va cere și cât de multe date va acumula, pentru o rezoluție cât mai corectă. Doar că aici apare o problemă colosală, pe care încă nu o formulăm în cuvinte convingătoare: unde este sentimentul? Ce mai rămâne din forța covârșitoare a sufletului, atunci când îi predăm rațiunii biroul de la etaj și puterea decizională? Nu vom deveni, cumva, sclavi pe moșia binară (zic și eu) a unei vieți cu traseu prestabilit, monotonă până la așternerea în tipar?
