Mihai SĂLCUȚAN
În anul 2025, Biserica Ortodoxă Română împlinește 140 de ani de la recunoaşterea Autocefaliei (aprilie 1885) şi 100 de ani de la ridicarea sa la rang de Patriarhie (4 februarie 1925).
Parlamentul României, în luna decembrie 2023 (Senatul) și în luna februarie 2024 (Camera Deputaților), a adoptat proiectul de lege prin care anul 2025 este declarat la nivel național Anul Centenar al Patriarhiei Române, promulgarea având loc la 19 martie 2024. În motivarea legii se arată că aceasta „creează cadrul, prilejul, dar și datoria, de a omagia cu recunoștință memoria tuturor acelora care s-au ostenit pentru recunoașterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române și dobândirea rangului ei de Patriarhie”.
Principalele evenimente propuse pentru pregătirea, organizarea şi desfăşurarea Anului Centenar 2025 au fost aprobate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința din 25 octombrie 2024.
Statul a crescut împreună cu Biserica
Istoria Naţională arată că între stat şi biserică a existat dintotdeauna o strânsă legătură, că Statul a crescut împreună cu Biserica. Domnitorii Țărilor Române au apărat credința neamului şi ea le-a fost mângâiere şi întărire. Limba română s-a creat una şi nedespărţită prin biserică şi peste hotarele ce au separat vremelnic Țara. Spiritul patriotic a urmat dezvoltarea unitară a limbii şi a culturii, unirea politică a ţării a determinat unirea bisericii strămoşeşti.
Până la realizarea visului secular de unificare a românilor în granițele unui singur stat calea a fost îndelungată şi anevoioasă, statul şi biserica fiind instituţiile care au jucat un rol determinant în realizarea mărețului deziderat național.
Prima alipire politică a Ţărilor Române a fost înfăptuită în anul 1600, de cel ce se numea „Io Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei”. De la acel eveniment memorabil societatea românească a evoluat treptat, de la forme medievale de organizare la structuri statale moderne.
Instaurarea suzeranităţii otomane, de la mijlocul secolului al XVI-lea, dependenţa politică şi ecomomică a Ţărilor Române faţă de Poarta Otomană a conservat pentru mult timp modul de producţie al Evului Mediu şi a frânat dezvoltarea industrială.
În calea expansiunii turcești către centrul Europei Ţările Române au constituit un obstacol important. Luptând cu oştile imperiului şi participând la alianţele creştine îndreptate împotriva acestora, românii au reuşit, pentru o lungă perioadă, să stăvilească ofensiva lor pe linia Dunării. Pe de altă parte, au fost nevoite să accepte realitatea şi au recunoscut preeminenţa protectoare a Porţii Otomane căreia, în timp, i-a impus unele restricţii. Prin acte bilaterale denumite capitulaţii, Ţările Române şi-au stabilit raporturile cu Înalta Poartă astfel încât să-și asigure continuitatea statală.
Chiar dacă au fost separate din punct de vedere politic, statele medievale româneşti au avut o viaţă economică comună, complementară, determinată de factorul uman şi de cel geografic. Comunitatea din sfera de producție a Ţărilor Române a constituit o trăsătură marcantă a dezvoltării lor istorice şi s-a manifestat, cum plastic a exprimat Nicolae Iorga, „când în capul cărturarilor nu răsărise această idee, în unitatea perfectă a vieţii economice aşternute pe unitatea perfectă a vieţii generale”.
Declinul Imperiului Otoman şi ascensiunea noilor imperii – a celui Habsburgic şi a celui Rus – au condus la împărţirea teritoriilor locuite de români între Marile Puteri. În anul 1699 Transilvania a trecut sub dominaţia imperiului Habsburgic care și-a extins stăpânirea și asupra Olteniei (1718-1739), Banatului (1718-1918) şi Bucovinei (1775-1918)). În anul 1812 Imperiul Rus a anexat samavolnic Moldova dintre Prut şi Nistru. Aceste rapturi teritoriale au influenţat evoluţia românilor în epoca modernă, determinând ritmuri diferite de dezvoltare a provinciilor, în funcţie de gradul de modernizare a împărăției din care făceau parte.
Situarea în imediata vecinătate a civilizaţiei europene și păstrarea autonomiei a contribuit la atragerea Ţărilor Române în circuitul de valori al lumii occidentale. Semnele modernităţii au apărut în spaţiul românesc la mijlocul secolului al XVII-lea şi s-au manifestat mai întâi în sfera spirituală, în cultură.
Sistemul politic fanariot, instaurat în Moldova în anul 1711 şi în Ţara Românească în 1716, în contextul relaţiilor internaţionale de la acea vreme, a reprezentat o formă de compromis între vechile practici orientale de organizare şi funcţionare a societăţii şi tendinţele novatoare care cuprinseseră întregul continent european.
Răscoala din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, a înlăturat regimul fanariot şi a restabilit domniile pământene. Pe scena politică a apărut factorul politic românesc care a facilitat accelerarea procesului de modernizare a Ţărilor Române.
Regulamentele Organice, elaborate şi aplicate în Principatele Române în timpul ocupaţiei ţariste (1828–1834) au favorizat dezvoltarea societăţii româneşti. Ele au înlocuit, în bună parte, sistemul feudal de organizare cu unul burghez, bazat pe principiul separării puterilor în stat. Puterea executivă era exercitată de către Domn, ales pe viaţă, cu ajutorul unui sfat (guvern), constituit din miniştrii. Funcţiile legislative erau îndeplinite de către Obşteasca Adunare, iar puterea judecătorească era organizată după model european. A fost instituit un nou sistem de impozitare, a fost stabilit bugetul, a fost instituţionalizat învăţământul, a fost organizată administraţia internă, a fost creată miliţia naţională. Despre Regulamentele Organice istoricul A.D. Xenopol observa că „au introdus reguli fixe şi statornice în locul deciziilor de moment şi a bunului plac, au stabilit răspunderea legală şi au impus ideea de stat în concepţia sa modernă”.
Abolirea monopolului otoman asupra comerţului Ţărilor Române a favorizat dezvoltarea relaţiilor cu Occidentul, a permis exporturile, în principal cu cereale, fapt ce a contribuit la dezvoltarea economică și socială. Progrese evidente au fost înregistrate în învăţământ, cultură, presă, teatru, cu efecte benefice vizibile.
Revoluţia declanşată în Europa în anul 1848 i-a antrenat şi pe români în lupta pentru eliberare naţională, fiind primul eveniment important din viaţa Occidentului care a influenţat spaţiul românesc. Revendicările revoluţionare în Ţările Române vizau eliberarea socială, drepturi şi libertăţi democratice, realizarea unităţii naţionale şi constituirea pe baza principiilor liberale a statului naţional unitar român independent.
În deceniul care a urmat înăbuşirii mişcărilor de la 1848 problema indivizibilităţii naţionale devenise mai stringentă ca oricând. Condiţii favorabile pentru realizarea acestei aspirații au apărut după Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1856, când protectoratul exclusiv al Rusiei asupra Principatelor Române, ce fusese instituit după Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, a fost înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri – Franţa, Anglia, Prusia, Austro-Ungaria, Sardinia, Rusia şi Turcia.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească în anul 1859 şi procesele reformatoare din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a condus la făurirea României moderne. Toate instituţiile statului – administraţia, fiscalitatea, armata, justiţia, învăţământul, cultura, biserica – au fost modernizate. Reforma agrară din anul 1864 a înzestrat cu pământ sute de mii de familii de ţărani.
Aducerea în ţară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în anul 1866 şi desemnarea sa ca principe ereditar al României a consolidat Unirea şi a înlăturat pericolele îndreptate împotriva acesteia. Adoptarea în acelaşi an a Constituţiei şi instituirea monarhiei constituţionale au consacrat România ca entitate statală europeană, deşi nu devenise încă stat independent. Continuarea procesului de modernizare a instituţiilor centrale şi locale a determinat desprinderea definitivă a ţării de influenţa orientală.
Afirmarea oficială deplină a României a fost marcată prin declararea Independenţei de stat la 9 mai 1877, în urma războiului ruso-turc la care a participat şi armata română. Recunoaşterea de către Marile Puteri, fostele puteri garante, a actului de neatârnare a pus pe ordinea de zi desăvârşirea unităţii statale româneşti. Dezvoltarea României independente şi creşterea prestigiului său internaţional a condus la desfăşurarea unor acţiuni unioniste tot mai hotărâte ale românilor din afara graniţelor – din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia.
Momentul istoric favorabil Marii Uniri a sosit spre sfârşitul primului război mondial (1914-1918) când, datorită mişcărilor de eliberare a popoarelor subjugate, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic s-au destrămat.
Hotărârile Sfatului Ţării de la Chişinău din 27 martie/9 aprilie 1918, ale Congresului General al Bucovinei din 15/28 noiembrie 1918 şi cele ale Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918, au exprimat voinţa de unire a acestor provincii cu statul român. Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) a validat aceste decizii, consacrând desăvârşirea statului naţional unitar român.
Biserica Ortodoxă, ca stâlp al societăţii româneşti, a avut o relaţie apropiată cu interesele fundamentale ale acesteia, existând o întrepătrundere a destinelor sale cu cele ale neamului.
Organizare bisericească proprie
La momentul constituirii statelor medievale, românii aveau deja o tradiţie creştină populară şi o organizare bisericească proprie. Încă din secolul al IV-lea, în spaţiul locuit de români, au fost semnalaţi episcopi creştini. Formarea statelor medievale românești, proces istoric început în secolul al VIII-lea și sfârșit în secolul al XIV-lea, a condus la întemeierea voievodatelor istorice, Țara Românească și Moldova.
În paralel cu evoluția politică a țării viaţa bisericească a înregistrat progrese importante. În anul 1359 a fost creată Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Argeş, iar în 1401 Mitropolia Moldovei, cu scaunul la Suceava, marcând semnificativ organizarea religioasă. Condiţiile istorice au determinat adoptarea de către români, popor de origine romanică, a creştinismului de rit bizantin (ortodox), supunându-se Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.
În Transilvania centrul ortodox se afla la Alba Iulia. După schisma bisericească din 1054, cele două biserici creştine aflate în rivalitate şi-au disputat supremaţia asupra spaţiului locuit de români. Ungaria, devenită „regat apostolic”, cu rol misionar de catolicizare a „păgânilor şi schismaticilor”, a susţinut biserica catolică apărută în teritoriul regatului antic Dacia. Majoritatea românilor au continuat însă să practice religia ortodoxă.
Încă de la începutul organizării politice a statelor româneşti bisericile, constituite pe baze naţionale, s-au bucurat de o independenţă egală cu autocefalia, fără amestec jurisdicţional pe cuprinsul lor din partea unei alte biserici străine. Activitatea lor s-a desfăşurat totdeauna în condiţii de neatârnare, cu păstrarea legăturilor dogmatice, canonice şi de cult cu celelalte Biserici Ortodoxe surori.
Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită, cu puţine excepţii, din arhierei fii ai neamului. Fiind de acelaşi sânge, împărtăşind aceeaşi credinţă, aceleaşi năzuinţi şi idealuri, ierarhii şi clerul român au fost permanent în rând cu păstoriţii şi în fruntea mişcărilor de avangardă. Deşi activitatea bisericească urmărea în primul rând aspectul pastoral-misionar, nu a fost neglijată dorinţa poporului de unitate, de libertate, de neaservire faţă de alte naţiuni. Strădaniile pentru realizarea unităţii şi independenţei Ţării au fost secondate îndeaproape de cele pentru unitatea şi independenţa Bisericii.
Din amvoanele bisericilor, la întâlnirile cu credincioşii, de la tribuna divanurilor ad-hoc, sau a Senatului (după Unire), în Sfântul Sinod, ierarhii şi clericii au abordat problemele privitoare la independenţa, libertatea şi suveranitatea ţării împreună cu aceea a Bisericii. Conştiinţa unităţii de neam era şi conştiinţa unităţii de credinţă, care nu se putea realiza deplin decât în condiții de neaservire.
Mitropolitul Țării Moldovei Veniamin Costachi spunea că „nu este cu adevărat lucru mai fericit în lume şi mai folositoriu şi vieţii acesteia şi celei viitoare decât unirea şi dragostea dintre fraţi… şi fraţi sunt şi cei de o credinţă şi patrie, nu numai cei din părinţi şi aceiaşi maică, având o Patrie”.
Episcopul Melchisedec, la Huşi, la 29 iunie 1856, într-o înălţătoare cuvântare intitulată „Jertfă pentru Unirea Principatelor”, s-a dovedit a fi un mare patriot, susţinând ideile unităţii neamului şi, în acelaşi timp, pe cele ale Bisericii.
La 7 octombrie 1857 Sofronie Miclescu, mitropolit al Moldovei, subscria pentru Unire cu formula „Unde-i turma şi păstorul!”.
Întâi-stătătorul Chesarie Căpăţână al Buzăului, în discursul susținut la întronizare în anul 1825, a făcut elogiul anului 1821, s-a arătat convins de justeţea cauzei pentru care a luptat Tudor Vladimirescu şi a dezvoltat o captivantă teorie despre patrie adresând apeluri patetice la unire, la mândrie patriotică, la trezirea conştiinţei naţionale. Activitatea ierarhului a demonstrat că cele afirmate la hirotonia întru arhiereu nu au constituit un atașament de circumstanţă, distingându-se ca unul dintre cei mai luminaţi patrioţi ai vremii sale. Aşa se face că, la construcţia Seminarului Teologic din Buzău (1836-1838) a cerut o reprezentare arhitecturală a convingerilor sale, respectiv ilustrarea originii poporului român şi a ideii de unire, cu două decenii mai înainte de materializarea sa. Originea naţiei este redată prin figuri de daci şi de romani dispuse alternativ deasupra ancandramentelor ferestrelor de la parter iar concepția Unirii Ţărilor Române este realizată prin reproducerea însemnelor lor de stat, dispuse deasupra ferestrelor de la etaj.
Urmaşul la conducerea Eparhiei Buzăului a celui pomenit mai sus, episcopul Filotei Pârşol, s-a dovedit a fi la înălţimea predecesorului sau. În timpul revoluţiei de la 1848 s-a aflat de partea mişcării, iar faţă de Unire a avut o atitudine hotărâtă. În ianuarie 1857 a trimis clericilor din eparhie o Circulară privitoare la rugăciuni pentru unire, arătându-le cât de preţios şi de sfânt este pentru toţi românii pământul naşterii, cum numea Patria. Explicând sensul patriotismului românesc le amintea preoţilor că Biserica s-a identificat totdeauna cu idealurile poporului cerându-le „iubire nemărginită şi jertfelnică, în perspectiva unirii”, precizând: „Acum, Dumnezeul părinţilor noştri, întinzând ocrotirea Sa dreaptă asupra naţiei şi ţării noastre, a făcut prin marile puteri ale Europei, să se asigure existenţa politică a naţiei noastre şi să ni se redea şi să ni se chezăşuiască drepturile străbune. Aceste puteri asigurându-ne libertatea de a vorbi şi de a ne consulta, au trimis deplinîmputerniciţi Comisari în patria noastră, ca să ne întrebe ce voim şi ce dorim ca să fim fericiţi. Poporul român dar, n-are decât să ceară pe cale legitimă, viaţa sa politică şi naţională făgăduită creştinilor prin glasul Evangheliei. Dar, spre a-şi cere viaţa sa, drepturile sale, trebuie ca poporul român să se unească într-un cuget şi o voinţă, şi apoi să-şi aleagă vechilii sau deputaţii săi, care înaintea puterilor să nu exprime şi să nu ceară decât voinţa naţiei, care s-a manifestat destul de lămurit în programul său”. Atitudinea unionistă a episcopului a fost remarcată și apreciată de Alexandru Ioan Cuza care, după alegerea sa ca domnitor, în drumul de la Iaşi la Bucureşti, a onorat invitația de a fi găzduit în Palatul Episcopal din Buzău în noaptea de 6/7 februarie 1859.
Acțiuni pentru recunoașterea autocefaliei bisericești
Paralel cu mişcarea pentru unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei într-un singur stat, s-a desfăşurat şi o acţiune energică pentru recunoaşterea de drept a autocefaliei bisericeşti, pentru oficializarea unei stări ce exista în fapt. Această activitate s-a intensificat după ce patriarhul ecumenic Chiril al Constantinopolului a adresat o scrisoare mitropolitului Sofronie Miclescu al Moldovei în care îl mustra pentru sprijinul deschis acordat Unirii Principatelor. Scrisoarea reprezenta un amestec direct şi nejustificat al patriarhului în treburile interne, astfel că arhimandritul Neofit Scriban a publicat lucrarea Scurtă istorisire şi hronologie despre Mitropolia Moldovei (Paris, 1857), care prezenta şi apăra vechea ei autocefalie. În toamna anului 1857, la dorinţa unor deputaţi clerici şi mireni, Divanul Ad-Hoc al Moldovei a cerut, printre altele, „Recunoaşterea neatârnării Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite de orice chiriarhie, păstrându-şi însă unitatea credinţei cu Biserica ecumenică a Răsăritului”.
După constituirea statului unitar România în anul 1859, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, la 3 decembrie 1864, a fost promulgat aşa-numitul Decret organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale. Prin această lege s-a unificat organizarea bisericească existentă până la anul 1859 în două mitropolii. Pentru înlăturarea oricărei dependenţe de Patriarhia Ecumenică, în chiar primul articol al Legii se prevedea că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina”. Aceasta a fost prima legiferare oficială a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. La 11 ianuarie 1865 mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei a fost ridicat la treapta de mitropolit primat. În articolul 2 al decretului se prevedea constituirea unui „Sinod general al Bisericii Române”. Reglementările, care se adăugau celor din anul 1863 privitoare la secularizare, au nemulţumit profund pe patriarhul ecumenic şi sinodul patriarhal, care le-au declarat necanonice. În aprilie 1864 a fost trimis în ţară arhimandritul Eustaţie Cleobul, într-o încercare de împăcare cu Statul şi cu Biserica românească. Prin scrisorile de răspuns trimise patriarhului ecumenic, atât domnitorul Alexandru Ioan Cuza cât şi cei doi mitropoliţi, au respins demn şi ferm orice încercare de amestec în treburile interne ale Bisericii româneşti.
Autocefalia Bisericii noastre a fost menţionată şi în Constituţia din iulie 1866, dar şi în 1872 în „Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, cum şi a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române”, organizare păstrată până în zilele noastre. De această dată vorbim de o declarare oficială a autocefaliei din partea autorităţii bisericeşti române.
La 9 mai 1877 a fost proclamată independenţa de stat a României, urmată de recunoaşterea de către Congresul de pace de la Berlin. Nici după această afirmare internaţională, Patriarhia de la Constantinopol nu a acordat obişnuitul tomos de recunoaştere a autocefaliei. Scrisorile adresate de mitropolitul primat Calinic Miclescu în anul 1879 şi de către mitropolitul Calinic, în anul 1880, s-au lovit de aceeaşi împotrivire din partea patriarhului Ioachim al III-lea. Mai mult, sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir la 25 martie 1882, pentru prima dată în România unificată, a determinat pe acelaşi patriarh să protesteze şi să aducă învinuiri ierarhilor români. Din încredinţarea Sfântului Sinod, episcopul Melchisedec Ştefănescu al Romanului, membru al Academiei Române, a întocmit un Memoriu canonic-istoric, în care respingea învinuirile, demonstrând că Biserica română era de mult timp autocefală. Documentul a fost adoptat de Sfântul Sinod cu titlul „Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române”. Patriarhia ecumenică nu a răspuns niciodată la acesta.
După retragerea patriarhului Ioachim al III-lea şi alegerea lui Ioachim al IV-lea, lucrurile s-au limpezit şi au luat un curs favorabil. Au început tratative pentru recunoaşterea necondiţionată a autocefaliei solicitate şi a fost încheiat un acord. După scrisoarea din 20 aprilie 1885 a mitropolitului Calinic Miclescu, patriarhul ecumenic a convocat Sinodul patriarhal, luându-se în discuţie cererea bisericii noastre. La 25 aprilie 1885 patriarhul a răspuns mitropolitului Calinic şi ministrului Cultelor, D. A. Sturdza, arătând că atât el cât şi sinodul său au considerat cererea Bisericii române ca fiind una „raţională, dreaptă şi corespunzătoare cu aşezămintele bisericeşti”, fapt pentru care o recunosc ca „autocefală şi întru toate de sine administrată”. Tot atunci a fost emis şi Tomosul de autocefalie, semnat de patriarhul Ioachim al IV-lea şi de zece mitropoliţi, membrii ai Sinodului patriarhal, datat aprilie 1885. Printr-o enciclică celelalte Patriarhii ortodoxe au fost înştiinţate de recunoaşterea autocefaliei Bisericii româneşti, aceasta primind ulterior scrisori de felicitare, cu urări frăţeşti de prosperitate. Astfel, se încheia parcursul spre autocefalie, după proclamarea din 1864 şi recunoaşterea din 1885, existând acceptarea cu drepturi depline din partea Bisericilor Autocefale cu care putea întreţine relaţii frăţeşti în duhul tradiţiilor ortodoxe, de la egal la egal.
Biserica Ortodoxă Română în Transilvania
În Transilvania, Biserica Ortodoxă Română avea aceeaşi situaţie de independenţă pe care au avut-o Bisericile surori din Ţara Românească şi Moldova, cu deosebirea că, în lipsa unui număr corespunzător de ierarhi (doi sau trei), hirotonia mitropolitului Transilvaniei era săvârşită de mitropolitul Ungrovlahiei împreună cu sufraganii săi. Sfântul şi Marele Mir era primit de la Târgovişte sau de la Bucureşti. Mitropolitul Ungrovlahiei, în calitatea lui de exarh al Patriarhiei Ecumenice pentru Biserica din Transilvania, nu avea dreptul de a se amesteca în treburile acesteia. În tot cursul istoriei Patriarhul ecumenic de la Constantinopol nu a avut nici-o legătură cu Biserica românească din Transilvania din cauza Imperiului Otoman, aceasta dezvoltându-se independent, cu sobor la Alba Iulia, cu tipărituri și cărţi pentru slujbă proprii, cu şcoli mănăstireşti pentru pregătirea clerului, cu relații întreținute cu alte Biserici ortodoxe, respectiv cu cele din Ţara Românească şi Moldova, dar şi cu cea Rusă.
Autorităţile de stat habsburgice, în a doua jumătate a secolului XVIII, a pus Biserica Ortodoxă Română din Transilvania sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei autocefale sârbe de la Carloviţ. Această aservire a luat sfârşit la 1864 când, urmare a luptei dusă de clerul şi credincioşii din Banat şi apoi din Transilvania, Carloviţul a recunoscut separarea de ea a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Mitropolitul Andrei Şaguna a reorganizat-o prin Statutul Organic din 1868 şi a constituit propriul său sinod, format din mitropolit şi doi episcopi sufragani. Acest act a instituit legiferarea propriei autocefalii faţă de orice autoritate bisericească din afară cât şi faţă de autorităţile de stat habsburgice, chiar dacă nu au fost respectate rânduielile canonice.
Tot ca Biserică autocefală s-a înființat, în anul 1873, Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei, pe teritorii aflate în acea perioadă în graniţele Imperiului Habsburgic, autocefalia fiindu-i acordată, necanonic, de chiar autoritatea de stat. Era o independență limitată întrucât mitropolitul Bucovinei, ales de regulă dintre arhimandriţii-vicari ai eparhiei, era hirotonit de alţi ierarhi ortodocşi din cuprinsul Imperiului Habsburgic. Faţă de stat, Biserica românească din Bucovina, nu se bucura de autonomie întrucât numirea mitropolitului şi a celorlalţi slujitori se făcea de către stat.
Din cauza stăpânirii habsburgice din Transilvania şi Bucovina, a faptului că aceasta s-a aflat permanent în stare de război cu Turcia, cele două biserici româneşti nu au putut avea legături cu Patriarhia Ecumenică, aflată în capitala Imperiului Otoman. Din această cauză nu au cerut în mod formal acordarea autocefaliei în numele lor, al clerului şi al credincioşilor, limitându-se numai la măsurile la care ne-am referit.
Marea Unire din 1918 a fost momentul istoric în urma căruia toate provinciile locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiași stat național, România.
Făurirea statului naţional unitar român a condus, în mod firesc, la unificarea organizării bisericeşti. În anul 1918, Bisericile autocefale din Transilvania şi Bucovina au devenit parte integrantă a Bisericii autocefale ortodoxe din România. La fel ca în trecut, între actul politic al Marii Uniri şi destinul Bisericii Ortodoxă Română a existat o strânsă legătură, cel dintâi a determinat organizarea unitară a bisericii, așa cum era Țara.
La numai câteva luni de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, anume la 23 aprilie 1919, Sinodul episcopal al Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania, reunit la Sibiu sub preşedenţia episcopului ortodox român al Aradului Ioan I. Papp în calitate de locţiitor de mitropolit, luând seamă de situaţia creată prin unirea Transilvaniei cu patria mamă şi totodată „întemeiat pe cuprinsul canonului apostolic 34 şi pe vechea legătură dogmatică ce a existat înainte de veacul al XVIII între Biserica noastră (din Transilvania, n. a) şi Mitropolia Ungrovlahiei” a hotărât „revenirea în sânul Bisericii Ortodoxe Române” şi a stabilit măsurile de transpunere în practică a deciziei.
În zilele de 12-25 iunie 1919, din iniţiativa mitropolitului Pimen al Moldovei, la acea dată şi preşedinte al Sfântului Sinod, „în înţelegere cu ministrul Cultelor din Guvernul Dr. Angelescu”, la Mănăstirea Sinaia s-au întrunit o seamă de fruntaşi ai Bisericii Ortodoxe Române din toate provinciile româneşti – clerici şi mireni – spre a se „consfătui asupra unirii într-o Biserică unitară a singuratecelor biserici provinciale şi asupra introducerii în întreaga Românie Mare a unei organizări bisericeşti autonome, pe baze constituţionale”. Acolo au fost stabilite principiile privitoare la unificarea ierarhică şi canonică a Bisericilor Ortodoxe Române din toate provinciile reunite ale Patriei mame şi etapele ce trebuiau parcurse.
Spre sfârşitul anului 1919, la 30 decembrie, a fost convocată şedinţa extraordinară a Sinodului Central al Bisericii Ortodoxe Române unde au fost invitaţi ierarhii ortodocşi români din toate provinciile României Întregite. La acest sinod s-a făcut propunerea ca „Unirea naţiunii române – cea din anul 1918 – să se extindă şi asupra Sfintei noastre Biserici strămoşeşti aşa ca Biserica Ortodoxă a Basarabiei, a Bucovinei, a Ardealului, a Banatului, a Crişanei şi cea din părţile ungurene să alcătuiască o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Naţională Română, a cărei autoritate supremă să fie Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Autocefale a României Întregite”. Propunerea „s-a primit în unanimitate şi cu entuziasm”, devenind hotărâre a Sfântului Sinod.
Înființarea Patriarhiei Române
Unificarea, şi din punct de vedere bisericesc a neamului românesc, a condus la necesitatea organizării Bisericii pe temei de Patriarhie, la înfiinţarea Patriarhiei Române. Pe lângă ierarhii şi slujitorii Bisericii, ideea era sprijinită şi de credincioşi în fruntea cărora se aflau bărbaţii de seamă ai neamului: primul ministru Ionel I. C. Brătianu, profesorii Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, miniştrii Constantin Argentoianu, Dr. C. Angelescu, Alexandru Lapedatu şi de mulţi alţii.
La 7 decembrie 1924 profesorul Nicolae Iorga, în ziarul de largă circulaţie „Universul”, demonstra cu argumente istorice „necesitatea” înfiinţării patriarhatului românesc şi arăta „de ce se impune titlul de patriarh” la noi, precum şi „cine trebuia să fie patriarh”.
În acelaşi ziar, după câteva zile, ministrul Cultelor Alexandru Lapedatu scria: „Crearea patriarhatului român e reclamată de situaţia actuală de superioritate numerică şi morală a Bisericii Ortodoxe Române faţă de celelalte Biserici Ortodoxe străine, de rolul mai însemnat uneori decât al tuturor Patriarhatelor împreună pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare şi protectoare a creştinilor din Orient şi de prestigiul politic de care se bucură Statul Român, în rândul celorlalte state ortodoxe, prestigiu ce trebuie să şi-l păstreze şi prin poziţia Bisericii sale”. Statul român, arăta autorul, „este cel mai mare stat ortodox cu o populaţie drept credincioasă mai numeroasă decât în oricare altul şi cu o Biserică care şi-a restabilit unitatea sa sinodală încă din primul an al înfăptuirii României noi şi e pe cale de a realiza acum şi unitatea organizării sale administrative”. Întrebându-se dacă Biserica Ortodoxă Română şi Statul român pot să instituie un patriarh, răspunde categoric afirmativ cu motivarea „Biserica noastră e autocefală, iar statul suveran”.
Opiniile exprimate public de autorităţi bisericeşti şi laice, din toate provinciile ţării, erau favorabile înfiinţării unui patriarhat românesc.
Dând curs acelor glasuri, Mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei, ca „membru senior al episcopatului românesc” a propus ca „Mitropolia Ungrovlahiei (a Munteniei, n.a.), cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar Mitropolitul Ungrovlahiei ca Primat al României, care de drept e şi preşedinte al Sfântului Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu reşedinţa la Bucureşti”. Propunerea era argumentată pe larg.
În şedinţa din 4 februarie 1925 a Sfântului Sinod, în urma expunerii de motive cuprinzătoare prezentate, a discuţiilor purtate, „în unanimitate şi cu însufleţire” s-a luat decizia ridicării Bisericii româneşti la rangul de patriarhat.
La câteva zile Consiliul de miniştrii a prezentat corpurilor legiuitoare ale ţării „Proiectul de lege privitor la ridicarea Scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei la rangul de Scaun patriarhal”.
La 12 februarie, Senatul şi apoi Camera, la 17 februarie, au votat legea, care a fost promulgată de regele Ferdinand I Întregitorul la 23 februarie 1925, pentru ca în ziua a 25-a a aceleiaşi luni să fie publicată în Monitorul Oficial nr. 44/1925.
La data de 12 martie 1925, printr-o scrisoare irenică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adus la cunoştinţa Patriarhiei ecumenice din Constantinopol, celorlalte Patriarhii ortodoxe apostolice şi tuturor Bisericilor ortodoxe autocefale „ridicarea acesteia la rangul de patriarhie”, prin consensul unanim al Bisericii şi al Statului Român.
Prin Tomosul nr. 1579 din 30 iunlie 1925 Patriarhia ecumenică a recunoscut înfiinţarea Patriarhatului român, documentul fiind adus la Bucureşti spre sfârşitul lunii septembrie de către o delegaţie specială şi citit în cadrul unei mari solemnităţi ce s-a desfăşurat la catedrala patriarhală în ziua de duminică 27 septembrie 1925.
La 1 noiembrie 1925 a avut loc ceremonia de investire şi întronizare a primului Patriarh al României, Miron Cristea, marcând încheierea procesului de înfiinţare a Patriarhiei Române, cea mai importantă pagină a Istoriei Bisericii Ortodoxe Române.
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române este Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei și Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei.
Cunoașterea Istoriei Bisericii Ortodoxe Române de către marele public este necesară, la fel conștientizarea importanței celor două evenimente aniversate în Anul Centenar al Patriarhiei Române, recunoaşterea Autocefaliei și dobândirea rangului de Patriarhie. (Intertitlurile aparțin redacției)
