FOTO/VIDEO | Omagiu pentru profesoara Irina Calcan la lansarea volumului premiat la Concursul Național „V. Voiculescu”

Am asistat zilele trecute la o emoționantă lansare de carte, la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, organizată de cadrele didactice Rădița Palela și Mirela Bîsceanu, care purtau în suflet recunoștința care conține „memoria inimii și a iubirii”. Despre volum și despre autoarea lui, Irina Calcan,  cadru didactic o viață de om  – care nu a fost prezentă la eveniment -,au dat mărturie foștii elevi, prietenii și familia. Emoția a fost singura dificultate pentru vorbitori, pentru că altfel nu a fost decât bucuria  de a vorbi  despre diriginta lor, despre profesoara de Matematică, despre omul Irina Calcan și despre conținutul cărții. Din mărturiile împărtășite pe parcursul întâlnirii, am aflat că profesoara Irina Calcan nu numai că avea darul de a-i face pe copii să vină cu drag la orele ei de matematică, ci știa să construiască o relație de încredere cu elevii ei. Așa se face că a ajuns la inima copiilor și le-a dat de multe ori sfaturi cum să își gestioneze emoțiile și să aibă încredere în forțele proprii.

O mărturie în acest sens vine din partea profesoarei de Chimie Rădița Palela: „Am să vă destăinui momentul care mie îmi rămâne pe frontispiciul vieții mele: 13 elevi din cei 36 de la Liceul Industrial nr. 5, sunt luați de Radu Calcan (soțul autoarei, fost profesor de Geografie la Colegiul Național <B.P. Hasdeu>, n.r.) într-o seară, în care îi urcă într-un tren din Gara Buzău cu destinația Iași (pentru că nu exista un alt centru universitar decât Iașiul). În tren are loc o discuție între absolventa Rădița Palela și profesor; îmi spunea Rela. Domnul profesor Calcan: <Unde te duci, măi?>. <La Macromolecule, domnule profesor!>. Suna foarte bine. <Ce cauți, artisto, acolo? Treci la catedră unde se mănâncă o pâine caldă și albă!>. Am făcut ce mi-a spus domnul profesor. Închei al 38-lea an (n.r., profesoară de Chimie), cu bucuria că am găsit pe cineva în drumul vieții mele să-mi lumineze calea”.

În ceea ce o privește  pe profesoara Irina Calcan, povestește mai departe Rădița Palela depănând amintiri cu ochii fostei eleve, aceasta era întruchiparea  blândeții. Eleva Rela  era fascinată de „ochii dumneaei,  de echilibrul dumneaei”.

„Cartea oferă frânturi de existență, dincolo de care se poate recompune portretul omului pe care îl cunoaștem noi toți cei prezenți aici: un om onest, integru, implicat, foarte bun profesor, o dirigintă empatică, apropiată, cu umor”, dă mărturie și Mirela Bîsceanu, pentru a întregi portretul autoarei volumului, care i-a rămas în inimă la fel de caldă și de aproape după atâția ani de la absolvirea liceului.

Cât de frumos era la ora Irinei Calcan?  Rădița Palela povestește: „Orele de dirigenție, erau de dirigenție. Eram 32 de fete și patru băieți. Ne știa familiile. Dacă te duceai și-i spuneai: <Doamna dirigintă…>,  imediat a sunat și te-a direcționat unui prieten”. Mulți dintre ei s-au aflat în sală la lansarea cărții sale, un jurnal care dă mărturie despre multe lucruri petrecute în mai multe epoci în sistemul de învățământ și nu numai. „Este un jurnal neterminat”, spune Mirela Bîsceanu, explicând că profesoara Irina Calcan nu a apucat să vorbească și despre ultimele sale  generații de elevi, dar, știe că „îi are pe toți foștii elevi în suflet și are destule amintiri despre ei”. Jurnalul ajunge până în anul 2023, cu notații care nu mai sunt zilnice, așa cum se întâmpla la începutul carierei sale. Este însă, cum spunea av. Roxana Constantinescu, fostă elevă a Colegiului „Mihai Eminescu”, participantă la eveniment, „un volum de documentaristică tip frescă (…) o carte severă, scrisă de un profesor de științe exacte, care inserează rând cu rând personalitatea sa”. Și chiar dacă nu a cunoscut-o personal, av. Roxana Constantinescu spune că această carte i-o dezvăluie pe Irina Calcan, ca fiind „o persoană tonică, învingătoare, gata să lupte în orice moment și care nu ezită să-și deschidă sufletul în fața tuturor”. Și, într-adevăr, își deschide inima în fața buzoienilor ca  o spovedanie publică în această carte a sa, „Memorii. Un jurnal întârziat și neterminat”, Ed. Editgraph, 2024, care a obținut, de altfel, și aprecierea juriului Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu” din această toamnă, recompensând-o cu Premiul Special,  oferit de Asociația Culturală „Renașterea buzoiană”.

Cum a ajuns cartea să fie premiată

Volumul a ajuns pe masa juriului la Concursul Național de Creație Literară  „Vasile Voiculescu” prin implicarea bibliotecarei Marcela Chiriță, care l-a ținut în mână pentru prima dată pentru corectură. „M-a interesat atât de mult această carte, încât am dus-o la Centrul Cultural <Alexandru Marghiloman>. E o carte care reflectă istoria noastră în mai multe perioade: și înainte de 1944 și după, chiar dacă dânsa atunci era foarte mică”, a spus Marcela Chiriță, care a enumerat și jurații, precum și câteva dintre opiniile dumnealor în legătură cu această carte. Juriul a fost format din Dumitru Ion Dincă (președinte), Tudor Cicu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Daniela Șontică, poetă, jurnalistă la Ziarul Lumina al Patriarhiei Române, Cristinel Popa, pârscovean, cu activitate în jurnalism, publicistică și fost director al Radiodifuziunii Române. Cel mai  impresionat de acest volum de memorii a fost  scriitorul Tudor Cicu care, povestește Marcela Chiriță, i-ar fi spus: „M-a uimit cum a  putut să țină minte atâtea lucruri”. Scriitorul Dumitru Ion Dincă, spune mai departe Marcela Chiriță, „a apreciat mai mult partea jurnalistică, partea unde doamna a scris sub formă de jurnal”. Așa a apărut premiul  pentru această carte din partea Fundației „Renașterea buzoiană”, însoțit de un simbolic premiu în bani, care a fost înmânat de Marcela Chiriță fiului autoarei, Gabi Calcan, prezent la evenimentul de lansare împreună cu soția Mihaela Calcan și băiatul lor Alexandru Calcan. La eveniment au mai fost  din familie și fratele Calcan Doru și Silvia Ionescu. Au spus prezent și profesorii Carmen Dobre, Florica Vasilescu, Carmen Smaranda, precum și ing. Maricica Lucica David, av. Elena Iorga.

Câteva mărturii despre carte

Mirela Bîsceanu a cunoscut-o personal pe Irina Calcan  pentru că i-a fost profesoară și dirigintă. Și cu toate acestea, a redescoperit-o atunci când aceasta i-a cerut sprijin pentru corectura câtorva caiete de memorii, care s-au regăsit apoi în carte: „A fost o plăcere să o recunosc în fiecare pagină pe doamna mea dirigintă, pe doamna mea profesoară de Matematică. Prima dată mi-a cerut să iau câteva caiete și să le corectez”. A constatat însă că ele trebuie așezate într-o carte, întrucât „este o confesiune cu valoare documentară pentru că recompune imaginea unei societăți”, mai spune Mirela Bîsceanu, care subliniază că mărturisirile din jurnal vin din epoci despre care cei tineri pot afla numai din cărți și din documentare. Dintre epocile care se regăsesc în carte, așa cum le-a trăit sau cum i-au fost povestite, este prezent războiul. Apoi, Mirela Bîsceanu enumeră și „mutarea la Caracal, încheierea războiului, întoarcerea la Fălticeni, lupta pentru traiul de zi cu zi, încercarea de a reorganiza gospodăria care a fost găsită așa cum a fost găsită. Mutarea împreună cu tatăl în zona de munte a Buzăului, case pe care tatăl domnei, profesorul Ionescu, a fost nevoit să le ridice. Viața de studentă deloc ușoară. Piedicile pe care le-a avut în a-și continua studiile”. Cartea continuă cu perioada de Institut. „Ne oferă”, spune Mirela Bîsceanu, „detalii foarte multe despre ce însemna acel Institut, ce cursuri și chiar este de admirat cât de multe detalii  prezintă despre profesori; nu numai numele, ci și cum erau acei profesori, ce pretenții aveau, viața de profesor”. Urmează perioada de profesorat „mai întâi în zona de munte, la Pătârlagele, la Nehoiu, apoi în oraș după ce l-a cunoscut pe domnul Calcan, care a cucerit-o și care i-a fost sprijin întreaga viață”, concluzionând că toate cele prezentate vorbesc și despre aspecte care ne fac cumva să înțelegem viața celor din generația de profesori a Irinei Calcan însemna o viață nu tocmai ușoară. „Prima generație  de elevi a doamnei profesoare mergea pe șantier după ore și ajuta”, mai spune Mirela Bîsceanu, amintind de perioada de construcție a Liceului de Chimie,  care nu avea cum să nu fie surprinsă în carte.

„Am citit cartea”, spune pr. prof. Mihail Milea, mărturisind că o găsește atrăgătoare și captivantă. „Se încheia pe 2 august 2023, când autoarea  împlinea 59 de ani de la căsătorie; acum se împlinesc 60 de ani. Ne bucurăm. Vor trăi mereu în inima noastră, pentru că ne leagă multe amintiri frumoase”, a mai spus Milea, coleg pentru o vreme cu profesorul Calcan la Colegiul Național „B.P. Hasdeu”. Cartea Irinei Calcan o percepe ca pe „o spovedanie publică pe care o face  din copilărie până la vârsta actuală. Este o enciclopedie, o carte cu multe informații, multe date din care descoperim cum era, spre exemplu, Fălticeniul odinioară, cum a mers prin țară, cum a ajuns la Pătârlagele și la noi aici, la Buzău. Este o carte care te odihnește, care dă speranță”, a precizat acesta.

Roxana  Mihaela Constantinescu povestește despre întâmplările care  i-au  dat puterea să parcurgă volumul cu foarte mare ușurință. „Sunt născută în aceeași zi și în aceeași lună cu doamna profesor. Ce întâmplare (…) Vine dintr-o familie de intelectuali. Am avut același noroc. Mama mea a lucrat în învățământ și am prins perioada povestită de doamna profesor în carte, eu însămi am o vârstă și, începând cu 1963, am început să am amintiri. O carte dramatică. Ne duce din 1941 până în 2020. Ne trece prin evenimente care au răvășit această țară, au trecut-o dintr-o stare în alta, prin două secole. Navigăm prin periplul văzut din perspectiva profesorului de țară, mai apoi  a profesorului de oraș. O viață curată, frumoasă a doi oameni care nu au fost scutiți de necazuri, începând de la a nu avea ce mânca, bucurându-se de orice nimic, care și-au trăit tinerețea în veselie, cu prieteni, organizând petreceri și punctând evenimentele de familie, niciodată nemotivând că nu au cu ce, care
și-au iubit copiii, care s-au devotat lor, care au învins moartea- pierderea primului copil-, care au reușit să dea în continuare prinosul lor de dragoste, preaplinul lor de iubire”.

Mărturie despre această carte a dat și nora autoarei, Mihaela Calcan. Ea a mărturisit că familia nu se poate raporta la această carte decât subiectiv, pentru că „nu este vorba doar despre un autor, de un prieten. Este vorba despre mama noastră (…) Subiectivismul nostru este foarte încărcat de emoție, foarte încărcat de recunoștință”.