Primul premiu de excelență din istoria Buzău International Arts Festival a fost oferit marți, 3 septembrie Irinei-Margareta Nistor, o personalitate aparte în peisajul cultural de la noi și o mare susținătoare a filmului românesc. Cunoscută în România drept „vocea filmelor”, a fost sărbătorită la BIAF 2024 pentru pasiunea și dedicarea cu care promovează filmul și cultura, atât în țară, cât și în afara ei.
În cursul zilei de 3 septembrie, au fost organizate o serie de evenimente speciale și întâlniri cu publicul buzoian, începând cu cele de la Centrul Muzeal „I.C. Brătianu”, unde au fost lansate două volume. Unul dintre ele este „Irina-Margareta Nistor – zâmbet de cinema” a Anniei Muscă, din care aflăm în „22 de capitole, derulate în ritmul unor secvențe cinematografice”, că avem în prim-plan „viața și preocupările unui personaj cuceritor: Irina-Margareta Nistor – imaginea hollywoodiană a criticii de film din România ultimului sfert de secol”. Cronicile ei sunt fascinante pentru că poate așa reușește mai bine să-i apropie pe tineri de lumea magică a filmului, sperând ca, într-o bună zi, istoria cinematografiei să fie predată liceenilor.
Cel de-al doilea volum, „A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a securității”, semnată de Liviu Tofan și Stejărel Olaru, „putea prea bine să aibă titlul <Mai ceva ca-n filme>”, spune psihologul Aurora Liiceanu, „pentru că îl face pe cititor să urmărească cu sufletul la gură cum uneori realitatea bate ficțiunea. Este o poveste adevărată despre bani, despre îmbogățirea incredibilă a unui om prin satisfacerea nevoii de divertisment a unui popor frustrat”.
Această carte dezvăluie însă dimensiunile unei afaceri clandestine derulată pe teritoriul României în timpul regimului comunist – copierea ilegală de filme pe casete video –, afacere din care au rezultat zeci de milioane de dolari. La prima vedere, a aparținut unui cetățean oarecare, un „particular”. În realitate, înștiințează autorii ei, a fost gestionată controlată total și exclusiv de Securitate. Această poveste este însă surprinsă în întregul ei cel mai bine în filmul „Chuck Norris vs. Comunism”, care prezintă povestea uimitoare a casetelor video piratate care au transformat vocea unei femei, respectiv a Irinei Margareta Nistor, într-un simbol al libertății, și care au permis unor milioane de români să păcălească regimul represiv comunist. „Ascunsă” de ochii vigilenți ai Securității, Irina Margareta Nistor a tradus peste 5.000 de filme străine în România comunistă a anilor ’80. Punem între ghilimele „ascunsă”, pentru că Irina Margareta Nistor povestește un episod petrecut la un festival de film de psihanaliză de la Londra, unde unei finlandeze care era impresionată că a scăpat de mâna miliției și a securității din România comunistă, i-a explicat că pentru ea „este clar că era cu voie de la Poliție. Nu mă socotesc o dizidentă. E clar că ne-au lăsat. Sigur că ar fi putut să ne sperie mai tare, sigur că i-a enervat povestea cu Iisus din Nazaret” (un film tradus de Irina Margareta Nistor). Și, continuând povestea cu finlandeza, Irina Margareta Nistor își amintește cum finlandeza i-a spus un lucru care i-a făcut plăcere: „Ai zis <la naiba>, <la naiba> până i-ai împins pe comuniști mai încolo!” („la naiba” fiind cuvintele Irinei Nistor care înlocuiau înjurăturile din filmele traduse). La întâlnirea cu publicul buzoian, care o cunoștea, bineînțeles, și în calitate de critic de film și în calitate de pasionată de cinema (peste 25.000 de filme vizionate), producător de emisiuni TV și radio, organizator al festivalului de Psihanaliză și Film „Ecranul și Divanul” etc., Irina Margareta Nistor a avut amabilitatea să explice și ce este cu acest „la naiba” din filmele traduse de ea. „Apropo cu chestia <la naiba>, care vă distrează; era simplu: la noi acasă nu se înjura. Mai grav era că în închisorile comuniste era una dintre modalitățile de tortură (…) Am cunoscut diverși muncitori care au fost arestați după protestul de la Brașov; o parte dintre ei au murit. Spunea: <Putea să ne bată, să ne rupă în bătaie, să ne țină nemâncați, dar când ne punea să ne înjurăm morții, familia sau ne înjurau ei pe noi era cea mai mare pedeapsă>. Povestea asta se întâmpla încă din anii ’50, în închisorile din anii ’50. Știam și pentru că am avut în familie diverși care au stat în închisorile comuniste. Am zis că vocea mea nu o să fie o voce de torționar niciodată!”.
Filmul „Chuck Norris vs. Comunism” a fost vizionat în seara aceleiași zile, în prezența Irinei Margareta Nistor, care s-a aflat în sală, împreună cu publicul buzoian, chiar dacă au trecut zece ani de la premiera filmului. Prezența în public la vizionarea acestui film ne-a permis să aflăm mai multe lucruri despre Irina Margareta Nistor, pe care ni le-a împărtășit cu eleganță și umor. Știam cu toții că este o personalitate proeminentă a criticii cinematografice din România, inconfundabilă datorită vocii sale, care a marcat epoca VHS înainte de 1989, traducând filmele ce deschideau o fereastră spre lumea largă, sădind astfel semințele speranței de libertate în sufletele românilor, așa cum se spune de altfel și în film. Mai știam că a fost alături de BIAF încă de la prima ediție și am rugat-o să ne împărtășească câteva din experiențele sale de la Buzău. Am aflat de la Irina Margareta Nistor, într-un scurt interviu în care ni s-a răspuns cu mult umor, dar și cu multă seriozitate că, într-un fel sau altul, a fost alături de buzoieni cu mult timp înainte ca ei să știe.
Reporter: Cum v-ați simțit astăzi la Buzău având în vedere că organizatorii BIAF v-au dedicat toată ziua?
Irina-Margareta Nistor: M-am străduit foarte tare, pentru că mi-a fost dedicată toată ziua. Am zis: „E cam mult” și am mai zis: „Să nu mă deoache careva!”. Dimineață mi-am făcut semnul crucii pe frunte; de la o mănăstire aveam ceva special…(spune râzând). M-am simțit extraordinar de bine! Era cam mult. Fac față greu. Din fericire, au fost câțiva care au avut și umorul necesar și au tratat așa, cu oarecare ironie; altfel e foarte complicat. Îmi face plăcere că lumea n-a uitat. Sunt multe chiar și complimentele; e complicat să le primesc; nu am fost învățată să primesc atât de multe complimente.
Rep.: Ați fost alături de organizatorii BIAF de la prima ediție. Mă întrebam de ce nu s-a întâmplat până acum un astfel de eveniment?!
I.-M. N.: Cărțile au apărut acum. Cea cu „Zâmbet de cinema” a apărut de un an și ceva. Atunci când a apărut, în decembrie, cu o zi înainte, apăruse și cartea unei scriitoare americane, care se chema „Sfârșitul șoaptelor”, unde eram iarăși personaj. (Ruta Sepetys este autoarea romanului „Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989”, cu titlul în limba engleză „I Must Betray You”, a cărui acțiune se petrece în lunile premergătoare Revoluției române din decembrie 1989, n.r.). Și acolo mi-a fost destul de greu. Mi-a zis scriitoarea americană: „Uite, vreau să fac lansarea la București și să traduci tu, ca pe vremuri”. Lumea are tot felul de nostalgii legate de voce.
Rep.: V-ați gândit vreodată că o să ajungeți personaj?
I.-M. N.: Nu m-am gândit niciodată. M-am gândit doar că reușesc să-l păcălesc pe nea Nicu, pentru că pot să văd filmele acestea. Eu nu pot trăi fără filme. Și acum, de la București până aici am văzut film; îi spuneam și Mihaelei (Constantinescu, organizator BIAF, n.r.) că mi-au trimis să văd niște filme de la Veneția și de la TIF, de la Toronto; și nu pot trăi fără filme. Era singura mea șansă. Stăteam cu inima cât un purice, nu că or să mă prindă – pentru că sunt suficient de inteligentă să-mi dau seama că dacă era să mă oprească, mă opreau a doua zi, nu mă lăsau patru ani de zile, adică până la Revoluție, din ’85 în ’89. Îmi era frică fie că nu mai face rost Zamfir de casete, fie că găsește pe altcineva; făcea tot timpul casting ca să găsească și pe altcineva, pentru că îl enerva teribil că depindea de mine și mai eram și femeie pe deasupra; la germană avea un bărbat. Nu știam atunci că circulă casetele, că unii fac o afacere din asta. Nu mi-am pus problema.
Rep.: BIAF v-a adus noi prieteni! Vedeți altfel Buzăul acum?
I.-M. N.: Buzăul are tot felul de povești în ceea ce mă privește. Cu foarte mulți ani în urmă, tatăl meu și-a luat permis foarte târziu. A împrumutat o mașină. Am avut un accident la Buzău și am supraviețuit, după cum se vede. La Buzău am prins Cernobîlul (n.r., explozia nucleară de la Cernobîl); și am stat și toată ziua în aer liber. Terminasem facultatea și prin vacanțe făceam pe ghidul. Fusesem la Vulcanii Noroioși, și nu știu de ce, în ziua aceia a fost un picnic și nu s-a mâncat înăuntru, neștiind ce s-a întâmplat.
Apoi, în timpul pandemiei, pentru că voi aveați, din fericire, cinematografele deschise, cum îl prindeam pe Chivorchian sau pe careva cu mașina și ziceam: „Nu mergem și noi la Buzău să vedem un film?”. Nu suportam nervos să nu văd filme în cinematografe.
În plus, sunt toate prieteniile pe care mi le-am făcut de-a lungul anilor; și spectacolul cu Regina Maria pe care l-am făcut la Marghiloman și, înainte de toate, festivalul acesta la care am fost de la prima ediție și filmele, petrecerile, străinii cu care m-am cunoscut în juriu, și publicul de aici care este un public cald; toate îmi fac plăcere.
Rep.: Dumneavoastră analizați, vrând-nevrând, odată cu filmul, și publicul!
I.-M. N.: E un public care crește tot timpul. Uite, că și acum îl avem în sală, și avem toate generațiile! Asta contează; mă bucur că avem tineri în mare majoritate. Mie mi se pare normal să fie toată lumea la un loc și să nu faci diferențe!
Rep.: Realizați cu tinerii multe workshopuri…
I.-M. N.: Se cheamă acum „MasterClass”. La Buzău nu am avut încă MasterClass. Nu mi-a propus nimeni până acum. Am avut în această săptămână la Zalău, la Iași, Râșnov, în foarte multe locuri și mă bucur de fiecare dată pentru că sunt subiecte diferite, dar toate cu legătură la cea de-a șaptea artă și cum trebuie să privești un film. Pentru că este o artă și asta. Cel mai mare păcat, mai ales al zilelor noastre, este superficialitatea; nu mai rezistăm decât la un film care durează foarte puțin.
Rep.: Foarte mulți tineri probabil că sunt curioși să afle cum v-ați îndreptat dumneavoastră către această artă. Ar fi putut să fie muzica…
I.-M. N.: Nu putea să fie muzica, pentru că nu am ureche muzicală; merg la concerte de la 14 ani și, spre deosebire de mama mea, care avea ureche perfectă și putea cânta pian chiar fără să știe notele, eu nu sunt în stare și mă gândesc atunci când ascult (n.r., o partitură) din ce era, că doar am auzit-o de multe ori și merg la Ateneu și ar trebui să recunosc din prima. Nu am ureche muzicală. Nu aș fi avut răbdarea necesară să studiez câte opt ore pe zi, cât ar fi trebuit să studiez pianul – că aveam pian în casă -,pictură nu se pune problema, dans, nici atât, poezie, nu, citesc greu. Acum am fost nevoită să citesc pentru alții, sau de exemplu, am fost fascinată să o văd pe Ana Blandiana citindu-și poeziile și mi s-apărut absolut fascinant; asta cred că contează. Teatrul, e adevărat, după 60 de ani, acum având 67, am mai jucat un pic teatru, am mai jucat și prin filme, deci actorie, dar propriu-zis, filmul, să-l vezi și să te bucuri de el de la doi ani încoace; practic, de 65 de ani tot văd filme și nu mă satur nicio clipă; dar mă bucur în fiecare clipă când cineva spune: „Eu de aceea m-am apucat de engleză pentru că v-am auzit pe dumneavoastră, de aceea merg la cinema pentru că v-am auzit pe dumneavoastră!”. Faptul că le-am dat mai multe speranțe în viață și poate le-am făcut viața mai frumoasă sau cum spunea cineva de curând că „i-am colorat viața în adolescență când era una cenușie” mi se pare cel mai frumos compliment.
Rep.: Când întâlniți un film la prima vedere, ce aveți în vedere prima dată?
I.-M. N.: Mă interesează dacă îmi dă emoție și să nu mă distanțeze de el, să nu mă gândesc apoi cu neplăcere la el și să îl șterg din memorie, pentru că am acest talent, ce nu îmi convine șterg din memorie și cred că asta e bine să facem fiecare dintre noi; dar dacă este unul cu adevărat care-mi place, atunci pot să îl văd la nesfârșit;, chiar „Chuck Norris vs. Comunism”, mă gândeam, având în vedere că în ianuarie se fac zece ani de la premieră, la Sundance, mă gândesc că l-am văzut de zeci de ori, pentru că stau întotdeauna în sală și aștept să văd cum reacționează publicul; știu la anumite scene unde se reacționează altfel în fiecare țară și în absolut toate la fel. Asta mă preocupă.
Rep.: Înseamnă că filmele cu AI și efecte speciale le eliminați din start din listă…
I.-M. N.: Sunt plicticoase și repetitive și viața este prea scurtă să ne pierdem astfel timpul. Cred că la un moment dat se vor potoli. Cred că este o modă și orice modă este trecătoare, uneori mai revine. O să treacă și povestea asta cu inteligența artificială. Eu am fost deja o victimă a ei. M-au folosit într-o piesă de teatru fără să îmi ceară voie. Eram în sală și s-a uitat toată lumea la mine. Au crezut că sunt ventriloc. Vorbeam și pe scenă, într-un cadru fix, e adevărat, și nu cu chipul meu, cu vocea mea, pe care eu aproape aș fi putut să jur că eu am înregistrat-o. Dar, sigur, nu.
Rep.: Cum ați rezolvat această poveste?
I.-M. N.: Nu am rezolvat-o. Ar trebui un proces, dar deocamdată, nu. Nu există legislație. E un teren viran… Și noi am profitat… cu casetele. Nu era legislație. A venit în 1996. A fost pentru cultură.
Rep.: Ce film ați văzut de cele mai multe ori?
I.-M. N.: „Casablanca”.
