FOTO | Buzoianul Liviu Stoica și fotografia unei misiuni îndeplinite în jungla din Congo

Un tânăr a adus la Buzău „sufletul” junglei congoleze. Și pentru asta a și fost premiat la a cincea ediție a Salonului Național anual de fotografie organizat de Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” și Fotoclub „Pietroasa” Buzău.

Este vorba despre un suflet capturat într-o fotografie de artă care poartă numele de Boende. El a fost descoperit în misiunea sa de pace din Congo, de la începutul anilor 2000, de către buzoianul Liviu Stoica, sau PK Liviu (peacekeeper)  cum îi place să i se spună – nikname pe care l-a obținut la cursul de operații în sprijinul păcii desfășurat în Canada. Boende era șeful tribului din jungla congoleză la vremea la care Liviu se afla în misiune, iar în 2023, când chipul lui a fost expus pentru prima dată, alături de alte opere de artă  fotografice la Vila Albatros, posibil ca el se fi trecut de ani buni în patria spiritelor strămoșilor săi. Ca și nativii americani sau amerindienii care credeau că aparatul de fotografiat le fură sufletul, și băștinașii din jungla congoleză se lăsau mai greu convinși să stea în fața aparatului foto. De aceea, autorului ei nu i-a fost ușor să o realizeze și mai ales la o calitate atât de bună încât să fie și premiată după mai bine de 15 ani de la momentul respectiv, folosind un aparat mult mai rudimentar decât cele pe care le utilizează astăzi pentru obținerea fotografiilor sale de artă.

Buzoianul Liviu Stoica (PK Liviu) a participat la numeroase misiuni de pace în Congo și Nepal, la misiuni NATO în Irak și Afganistan și a fost instructor  la o școală ONU, în Germania. Fotografia „l-a însoțit” în toate aceste misiuni, iar astăzi poate povesti despre toate misiunile și prin intermediul acestor imagini. De aceea, dincolo de apariţia  fotografiei ce surprinde chipul lui Boende într-o expoziție la Buzău, ca obiect de artă, aceasta poate fi considerată, chiar și este!, un document vizual al istoriei personale şi își pune amprenta asupra percepţiei oamenilor asupra istoriei, timpului şi asupra ei înşişi, fiind  o dovadă incontestabilă a unui eveniment sau a unei experienţe de neuitat trăite de Liviu în condiții mai puțin obișnuite. Tocmai de aceea, pe marginea acestei fotografii, Liviu Stoica a împărtășit cu noi și o sumedenie de experiențe care au condus cumva la realizarea ei.

Cum a adus Liviu „sufletul” junglei congoleze la Buzău

„Am făcut multe fotografii atunci”, rememorează Liviu Stoica filmul poveștii congoleze. „Problema era că în junglă nu aveam curent. Aveam  generatoare de curent care produceau un zgomot foarte mare. M-au rugat toți de acolo, inclusiv primarul – care era un copil de 14 ani -, să funcționeze cât mai puțin, pentru că făcea un zgomot infernal. Se propaga sunetul prin toată pădurea. De aceea, le-am cerut permisiunea ca dimineața, la ora șase, să pornesc generatoarele, să pot transmite prognoza meteo la comandament, ca să poată zbura elicopterele. Porneam curentul și  faxul, scriam repede pe calculator și îl închideam în cinci minute. Din această cauză era o problemă și cu acumulatorii pentru aparatul foto. Îi încărcam când puteam și cum puteam. Economiseam fiecare declanșare a aparatului foto și o făceam o fotografie numai atunci când consideram că este un bun moment fotografic. În plus, nici nu aveam unde să descarc fotografiile. Aveam două carduri, unul de 16  MB și apoi am mai cumpărat unul de 64 de MB. Fotografiile le făcem la rezoluție mică, pentru a putea realiza cât mai multe. Acum trebuie să le selectez fotografiile care merită prelucrate pentru a fi mărite. Timp de șase luni am făcut fotografii încărcând cele două carduri. Abia când am venit acasă mi-am luat primul meu laptop. Atunci apăreau laptopurile și erau foarte scumpe”, își amintește Liviu.

O altă fațetă a fotografiei pe care avea să o descopere Liviu despre care își amintește cu plăcere este aceea că s-a dovedit a fi un limbaj care naște amiciții chiar și în situații mai puțin obișnuite. Datorită laptopului pe care descărca de acum fotografiile a reușit să încheie relații bune cu un rebel cu care ținea legătura în zonă, ceea ce l-a ajutat să-și îndeplinească misiunea pe care o avea în jungla din Congo.

„Datorită laptopului am încheiat relații bune cu rebelul. L-am fotografiat și pe el și îl arătam fotografia pe ecranul laptopului. Era încântat de cum arăta în fotografie. Mi-am putut desfășura astfel misiunea mult mai bine, și m-am asigurat că nu mă încurcă și că nu va doborî elicopterele, deoarece era dotat cu artilerie și era împotriva sistemului și a ONU și să nu omoare membrii tribului. Când am plecat, a plâns tot satul. Devenisem un protector al lor”, povestește Liviu Stoica.

În ceea ce privește reușita fotografiei premiate, cea care prezintă chipul șefului de trib Boende, s-a bazat, la vremea respectivă – când  Liviu abia pornea la drum către arta fotografică -, pe abilitățile sale native. „Mi-am dat seama acum, când am ales poza pentru concurs, că fotografia omului acesta, Boende, s-a bucurat de multă șansă, ca ea să fie făcută într-o lumină frumoasă, pentru că nu știam atunci multe despre lumină; de aceea, fotografia a ieșit extrem de bine; a mai fost și avantajul că  Boende nu a știut  pe moment că îl fotografiez. Am făcut fotografia de la șold”, își amintește Liviu.

Și ce nu se vede în fotografie!

O misiune de pace  în Jungla din Congo, cum este cea la care a participat buzoianul Liviu Stoica, nu este floare la ureche. Liviu s-a transformat peste noapte într-un adevărat explorator de viața căruia numai cursurile de supraviețuire și bunul Dumnezeu se fac responsabili.

Când a aterizat elicopterul din care a coborât, pe un stadion care despărțea școala primară de școala secundară a tribului congolez în sânul căruia urma să conviețuiască în următoarele nouă luni, nu știa nici pe departe câtor provocări urma să facă față. În primele două luni și-a construit propria colibă, un pat din liane și aproape că nu a închis ochii cu gândul la șerpi, șopârle și alte târâtoare care mișunau pe acolo. „Dormeam într-o plasă atârnată. În camera mea, pe un perete, se afla o iconiță pe un șervet românesc. Era toată siguranța mea. Mi-am încredințat toată viața lui Dumnezeu. Când m-am întors acasă le-am pus la loc de cinste”, mărturisește Liviu.

S-a mai întors acasă și cu o grămadă de „rețete” de conservare a alimentelor folosite de băștinașii care nu aveau la îndemână facilitățile civilizației. „Acolo mâncarea era foarte naturală și se baza pe banane și pe nuci de cocos. Mai aveam cu mine câteva conserve de acasă, și când deschideam câte una echivala cu ieșitul din junglă la restaurant. Era un adevărat festin. Când m-am întors în România, zece ani nu am mai mâncat banane. Nu mai puteam să le mai văd. Acolo îmi aduceau sătenii câte un ciorchine de banane”, își amintește Liviu.

Dintre amintirile lui nu lipsesc nici poveștile pescărești și nici cele vânătorești: „Râul lângă care stăteam era plin de crocodili. Băștinașii așteptau să treacă bancurile de crocodili, după care dădeau la pește. Am câteva fotografii cu niște pești. Am și poze cu crocodili. Nu am devenit însă pescar. Pasiunea mea a a rămas fotografia”.

Odată procurați peștii, aceștia trebuiau conservați pentru că oamenii nu aveau parte de frigidere. Conservarea peștilor acolo se făcea prin afumare: „După ce se stingea focul,  peștele se acoperea de furnici galbene și roșii; aceste insecte acopereau  peștele cu un strat de-al lor și îmi conservau mâncarea”. Mâncarea se acoperea în bucătăriile băștinașilor cu frunze de banane și frunze de palmier. Ei se îndeletniceau și cu vânătoarea, motiv pentru care Liviu a încercat să facă rost de un porc vânat. „Am rugat un vânător să-mi vâneze un portc mistreț. Mi-a spus <imediat>. Imediat a fost peste trei luni. La ei imediat înseamnă peste o săptămână, două, trei, când poate să prindă ceva. A venit cu un porc pe care l-au tăiat în fața colibei mele. Așa am întărit prietenia cu primarul și cu oamenii satului. Am tăiat bucăți din vânat și le-am oferit. M-a costat porcul 800 de franci congolezi, adică doi dolari. Am păstrat doar o bucățică din pulpa de spate, din care am mâncat două luni. Această bucată stătea în <bucătăria lui Marie>, o băștinașă care făcea focul și gătea. Carnea era acoperită de furnici noaptea, iar ziua când dădea foc fugeau furnicile și carnea se ținea la afumat”, spune Liviu, care s-a resimțit o vreme în urma acestui stil de gătit. „Când am venit în România”, spune el, „aveam ficatul de patru ori mai mare. Din această cauză trăiesc băștinașii foarte puțin”.

Cu toate medicamentele și vaccinurile pe care le-a făcut înainte de plecarea în Congo, Liviu s-a îmbolnăvit de malarie. A reușit să supraviețuiască și din această încercare și din alte încercări legate de misiunea sa. „Toată viața mea și misiunea le-am pus în mâinile lui Dumnezeu și când am avut malarie sau și alte incidente. Am trecut mai departe.  Aveam medicamente. Luam șase pastile, de trei ori câte două; aveam făcute și toate vaccinurile antiboli africane, la Spitalul Militar Central”, își amintește Liviu. Și-a asumat însă această misiune știind de la bun început dificultatea ei. „Nimeni nu vroia să meargă acolo. Nu era niciun confort. Apa era adusă de la șase kilometri pe care îi parcurgeai în patru ore în junglă cu mașina. Luai apa de la un izvor murdar. O filtrai, o fierbeai, îi punei pastile, o filtrai din nou, picătură cu picătură. Într-o zi se aduna un litru. Apa aceea o beam în condițiile în care era foarte cald și organismul pierdea foarte multă apă. Apa era cea mai importantă.  Am învățat să rabd de foame; când îmi era foame mâncam puțină banană și aveam stomacul gol tot timpul. Apa era cea mai importantă”, povestește buzoianul.

Timpul său petrecut acolo în fotografii înseamnă cifra 1.000. Astăzi 1.000 le faci într-o săptămână. „În misiunea de un an de zile de atunci am acumulat 1.000 de fotografii”, face bilanțul Liviu, care se gândește să realizeze o expoziție personală cu o parte din acele fotografii.

Bătălia continuă pe tărâmul fotografiei

Liviu Stoica a concurat în competiția națională lansată la Buzău cu cei mai mari fotografi din cluburi renumite din țară, care muncesc foarte mult pentru artă. Fotografia relizată de el, care a obținut premiu, foarte reușită și inedită – pentru că trebuie să recunoaștem că nu oricui îi este la îndemână să străbată jungla congoleză -, a fost apreciată de un juriu din care a făcut parte marele fotograf Dinu Lazăr, membru al Asociației Artiștilor Fotografi și artist al Asociației Internaționale de Artă Fotografică (AFIAP), multipremiat și medaliat la saloane naționale și internaționale de artă fotografică. Cu ani în urmă, Liviu s-a perfecționat și el la workshopurile pe care acesta le ținea. „Pe domnul Dinu Lazăr îl știu din 2007, de când am început să privesc fotografia mai focalizat. Făceam naveta. Veneam din Afganistan, îl vedeam la un workshop și mă întorceam înapoi”, povestește Liviu.

De atunci și până astăzi, Liviu și-a cultivat acest talent al lui, de a suprinde viața în fotografii de artă. Cum a făcut acest lucru? În primul rând, prin studiu personal. „Am citit foarte mult și citesc mult”, spune Liviu. Apoi, mai povestește că a luat parte la multe alte workshop-uri. „Cel mai important workshop al meu, în fiecare an, este <Vama Sub Lumini de Oscar> (VSLO), unde, timp de zece zile facem fotografie, dacă se poate 24 de ore pe zi. Acolo nu ai liniște. A treia zi deja nu mai știi ce zi este, pentru că se face teorie, practică și analiza fotografiilor. Asta începe seara, pe la ora 10.00 și se termină dimineața la ora 1.00-2.00. Dormi un pic și te trezești, să prinzi răsăritul”, povestește Liviu. Este un program spartan pentru un fotograf, dar nu îl întrece pe cel căruia Liviu  i-a făcut deja față în misiunile sale, cum este programul de supraviețuire în jungla congoleză, despre care ne putem face o părere doar privind una dintre fotografiile pe care ni le-a pus la dispoziție care îl înfățișează în mijlocul băștinașilor ținând în mâini un crocodil.

Pe lângă acest workshop de la Vama Veche căruia i se dedică anual, Liviu participă la multe alte asemenea evenimente, cu tematici diferite,  care au loc la Brașov, Cluj, Constanța, București: „La un workshop de portret m-aș duce să particip de o sută de ori la rând cu o sută de oameni diferiți, pentru că fiecare vede altfel lucrurile și fiecare are dreptate în felul său. De aceea, fotografia este foarte subiectivă”. Fotografia de eveniment – un exemplu pe care ni-l dă Liviu -,  include mult subiectivism, de la  modul în care fotografiezi acel eveniment, până la modul în care surprinzi personajele cele mai importante care sunt mirele, mireasa și  nașii. „În această situație”, mărturisește PK Liviu, „fotografia depinde foarte mult și de organizator, de  cât de mult ține acesta la tradiții, de locul unde se desfășoară nunta. O nuntă în Maramureș, spre exemplu,  este total diferită de o nuntă în partea noastră. Fotografii de e-
veniment văd diferit lucrurile, iar unii dintre noi ajung la un anumit nivel încât organizează workshopuri de fotografie”.