Un monument din Buzău i-a pus pe gânduri pe istorici

Crucea Manafului se află între comunele Săhăteni și Năeni, pe vechiul drum al negustorilor. Este un monument unic în zonă, vechi de mai bine de un secol și jumătate.

Este un monument decorat cu personaje biblice, dar și cu elemente zoo și fitomorfe, specifice islamului. Crucea are o înălțime de 4 metri, baza de 64×43 cm și greutatea de peste 6 tone. A fost cioplită într-o singură piatră. Crucea este încadrată de patru stâlpi cu înălțimea de 240 cm și cu deschiderea laterală de 153 cm. Acești stâlpi sunt uniți la partea superioară printr-un sistem de arcade cioplite din câte un singur bloc de piatră. Alți doi susțin o grindă, a  doua fiind căzută pe pământ. Potrivit istoricului buzoian Doina Ciobanu, este ultima cruce din piatră atât de mare care se mai păstrează.

Monumentul a fost construit în 1846, în perioada domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu. Numele acestuia e cioplit pe cruce. Nu dimensiunea monumentului este cea care uimește, ci inscripțiile de pe acesta. Este vorba despre elementele creștine și cele musulmane. Sfânta Treime, Sfântul Gheorghe, Dimitrie din Salonic, arhanghelii Mihail și Gavril se numără printre elementele creștine de pe cruce, îmbinate cu motivele decorative specifice musulmane, ca plantele și animalele.

Jurnalistul și publicistul Corneliu Ștefan, fondatorul OPINIA, a menționat, în cartea sa, „Expediție în apă vie” (1981), soluția pietrarilor ce s-au ocupat de ridicarea monumentului. Autorul s-a documentat cu ajutorul relatărilor unuia dintre bătrânii pietrari din Bădeni, care a participat la transportul ultimei dintre crucile mari cioplite în zonă, înainte de Primul Război Mondial.

Din pădurile de pe Dealul Istrița se tăia un stejar dintre cei mai mari. Din trunchiul stejarului se decupau cu un joagăr două roți, lăsate câteva zile la îmbibat cu păcură. Erau întărite, apoi, cu lanțuri de fier, prinse de trunchiul arborelui. La acestea se înjugau, în funcție de mărimea crucii, câte perechi de boi erau necesare, notează Adevărul.

Cine a ridicat, de fapt, crucea

De existența crucii se leagă și povestea negustorului turc de suveniruri Manaf Selim, care se afla într-o călătorie din Imperiul Otoman către Moldova, când s-a îmbolnăvit grav de friguri, găsind loc de cazare în satul Greceanca, la o rudă a preotului Costache Cârjan, originar dintr-un sat apropiat, Vispești. Negustorul a plătit găzduirea peste iarnă, până în primăvară, când avea de gând să își reia drumul către Moldova.

Într-o zi, Maria, fiica preotului Cârjan, a venit în vizită la gazda turcului Manaf, iar fata i-a picat cu tronc negustorului. Atât de intensă se pare că a fost dragostea, încât turcul a decis să renunțe la religia sa și să se boteze în rit creștin. Potrivit documentului de botez ortodox, negustorul turc avea vârsta de 24 de ani, iar după creștinare a primit numele Gheorghe. Este descris ca un tânăr chipeș și descurcăreț, cu o situație materială destul de bună și ale cărui abilități de bun comerciant l-au determinat să deschidă un han pe bucata de pământ primită de Maria drept zestre, construcție ale cărei ziduri au rezistat până în jurul anului 1980.

Crucea impozantă a fost ridicată de preotul Cârjan împreună cu fiul său, la răscrucea unor drumuri care în prezent sunt ușor deviate, de aceea monumentul apare plasat în apropierea viilor. A fost nevoie de o tragedie ca cele două familii să se împace, iar moartea primului copil al cuplului, o fetiță pe nume Dobra, care a trăit doar două luni, a făcut ca supărarea să pălească și să-i ia locul suferința. Mâhnirea negustorului turc a fost atât de mare, încât a decis să-i aducă un omagiu fiicei sale, prin împodobirea crucii ridicată de socrul său, cu elemente specifice mormintelor din Anatolia, zona din care acesta era originar.

Există mai multe teorii privind originea monumentului. Unele opinii spun că Manafu, un negustor bogat din zonă, ar fi comandat crucea. Pe de altă parte, unele ipoteze susțin că o Doamnă Ghica din Tisău ar fi plătit pentru realizarea acestui monument. Crucea mai este numită, însă, și „a Monahului”, motiv pentru care unii spun că Ioniță Monahul ar fi avut inițiativa de a o ridica.

În schimb, preotul Mihai Stănescu a menționat, într-o lucrare publicată pe muntesiflori.ro, că există două motive pentru care crucea este „a Manafului”. Acesta crede că Manaf Selim/Gheorghe este cel care a contribuit la ridicarea baldachinului, fiind ginerele preotului Costache Dinu Cârjan şi cumnatul postelnicului Ioniţă Cârjan, care ar fi comandat construirea crucii. În turca veche, adică otomană, „manaf” se traduce ca „monument”, conform preotului.

Pe fața vestică a crucii se află următoarea inscripție: „Această cruce s-au ridicat în zilele înălțatulu(i) nostru Domn Gheorghe Dimitrie Bibescu vv (voievod, n.r.) 1846”. Pe fața sudică, sub braț, scrie „De robu lui Dmnezeu Ioanu Postelnicu sinu popa Costache Dinu Cârjan ot (din, n.r.) satu Viespești”. „Cu fiii mei: Nicolae, Ioana, Mafteiu, ereu Gheorghe: Morți: Costandin er, Maria presbitera, Costandin, Dimitrie, Nicolae, Danciu, Dobra”, este inscripția de pe fața nordică, sub braț.

Troițele sunt cruci mari de lemn sau de piatră – împodobite adesea cu picturi, sculpturi, inscripții și uneori încadrate de mici construcții -, așezate la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri unde au avut loc evenimente marcante. Numeroase troițe se găsesc răsfirate de-a lungul drumurilor din Buzău, unele atât de vechi încât înscrisurile de pe ele au devenit ilizibile, șterse de vânturile care le-au bătut chiar și sute de ani.

Puțini dintre noi le mai acordăm importanță, cu toate că, în alte timpuri, troițele erau singurele mărturii ale prezenței omului, dar și a lui Dumnezeu, pe drumuri lungi, singuratice și periculoase, acolo unde călătorii erau însoțiți doar de credință. „Troițele sunt așezate la bifurcația unor drumuri, la răscruce, pentru că diavolul ne ispitește mai ales în momentele de cumpănă, în cele în care suntem nehotărâți și trebuie să luăm o decizie importantă, îndemnându-ne să ne abatem de la calea cea dreaptă și să apucăm pe căi greșite. La fel ca atunci când se întâmplă ca, mergând pe un drum care se bifurcă, să trebuiască să alegem, calea cea adevărată care ne poartă spre Viață este calea arătată de troiță. Ea este așezată întotdeauna pe partea drumului principal, mai bătătorit, mai luminos”, spunea preotul Romeo Ene pentru adevărul.ro.