FOTO | Crina Zvobodă, singura actriță ventriloc din România,  le-a făcut cunoștință copiilor din Buzău cu păpușile sale vorbitoare

Zeci de copii buzoieni au avut parte de o duminică cu îmbrățișări și ședințe foto de neuitat cu păpușile vorbitoare ale Crinei Zvobodă, singura actriță ventriloc din România. Ea este, de fapt, singura actriță din România recunoscută mondial ca ventriloc perfect și maestru în artele spectacolului. A absolvit  Facultatea de Teatru din cadrul UNATC, la  secția de actorie păpuși, marionete, iar decizia de a deveni ventriloc a luat-o în timpul masterului. În 2014 a fost invitată în SUA pentru a performa într-un spectacol internațional de ventrilocie din cadrul celei mai mari convenții a ventrilocilor din întreaga lume. Ea pune în scenă  atât spectacole pentru copii,  cât și pentru publicul adult.  Prima ei reprezentație, cu o încărcătură emoțională aparte,  a avut-o în scop caritabil, pentru copiii internați la Institutul Oncologic din Capitală.

Bunicuța Julieta este una dintre păpușile sale și a devenit faimoasă după participarea ei la „Românii au talent”, când a ajuns în semifinalele competiției. Crina este  și un profesor foarte bun. Ea este antrenoarea fetiței ventriloc Ana Maria Mărgean, care a primit Golden Buzz-ul de la Andra, și a fost propulsată în finală, câștigând ediția din 2021 a concursului „Românii au talent”.

În prezent, Crina este trainer de actorie și ventrilocie la Academia Studiourile Buftea și am întâlnit-o duminică, 10 aprilie, în mijlocul copiilor buzoieni, la Vila Albatros, fiind invitată de Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” să le facă cunoștință copiilor cu arta teatrală și, în special, cu „păpușile vorbitoare”. A venit însoțită de Bunicuța Julieta, Romeo Alună și Gheorghiță, care au făcut cunoștință, rând pe rând, cu copiii, părinții copiilor și chiar cu bunicii.

La final, copiii  au avut și o ședință foto cu păpușa preferată și au oferit actriței multe îmbrățișări, semn că au îndrăgit-o imediat. De altfel, copiii ar mai putea avea parte de astfel de întâlniri dacă actrița-ventriloc va da curs invitației Asociația Culturală „Pe bune” și Centrului Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” de a continua colaborarea pentru Școala din parc.

La finalul spectacolului, care a fost amuzant, educativ și antrenant, pentru cei mici și pentru cei mari, am stat de vorbă cu Crina, ca să le oferim mai multe informații celor interesați de această artă a ventrilociei, foarte puțin cunoscută în România. Ea a răspuns, în cadrul unui interviu, câtorva întrebări pentru cititorii ziarului OPINIA.

Reporter: Cum ați ajuns să studiați arta teatrală?

Crina Zvobodă: În copilărie voiam să mă fac educatoare sau învățătoare și am dat la Liceul Pedagogic din Ploiești, eu fiind  din Măneciu-Pământeni. În clasa a IX-a aveam un curs la liceu de „Artă dramatică”. Doamna de „Artă dramatică” mi-a spus la final de semestru că poate ar fi bine să merg la niște cursuri de teatru și eu am spus că da, dar nu mă gândeam atunci la nici un fel de curs în afară de cele de la școală. Apoi, la final de clasa a IX-a m-a întrebat din nou dacă m-am înscris la teatru și i-am spus că nu, dar că o să mă înscriu. În prima zi de școală a anului următor m-am întâlnit cu doamna profesoară din nou, care m-a întrebat dacă m-am înscris la un curs de teatru. I-am zis: „Nu, dar mă înscriu chiar astăzi”. După prima zi de școală m-am dus la Palatul Copiilor din Ploiești și m-am înscris la cursul de teatru. A început să-mi placă. La îndemnul colegilor, mi-am făcut o trupă de teatru cu care  dădeam spectacole la liceu. Cu Palatul Copiilor am făcut câteva spectacole locale și câteva în penitenciare.

După ce am început cursul de teatru, în clasa a X-a, după câteva săptămâni știam deja că vreau să dau la Facultatea de Teatru. După liceu am dat la UNATC București, la secția de actorie păpuși, marionete. Așa am descoperit și pasiunea aceasta pentru păpuși și marionete. Inițial am zis că dau la actorie, dar m-a îndrumat o prietenă pe care mi-am făcut-o la București; începusem să merg și la Palatul Copiilor în București în clasa a XI-a, ca să învăț mai multe și făceam naveta de la cămin, în Ploiești, de vreo trei ori pe săptămână, în București. Am vrut să învăț și mai multe lucruri, și m-am  gândit că fiind în București unde este și Facultatea, probabil că o să învăț mai multe lucruri. Am făcut o cerere specială semnată de dirigintă, de tata, că mă duc la București și pot să ajung pe la ora 22.00 la cămin; programul era ora 20.00. Toată lumea știa că mă pregătesc să dau la teatru. De câte ori mă întorceam de la București, după curs mă așteptau fetele – eram opt-nouă fete în cameră -, stăteau treze ca să le povestesc aventurile din tren, pentru că întotdeauna în tren se întâmpla ceva. Îmi plăcea să interacționez cu oamenii ca să studiez diferite tipologii. A fost o perioadă foarte frumoasă perioada liceului cu naveta și cu toată pregătirea.

Acea prietenă de la Palatul Copiilor din București mi-a spus să dau la actorie păpuși, pentru că e foarte frumos, și că oricum  fac actorie și o să învăț și păpuși și marionete. Și așa poți fi un actor complet.

R: Când și în ce împrejurări ați descoperit ventrilocia?

C.Z.: În facultate am făcut aceste trei cursuri principale: actorie, păpuși și marionete. Nu se face ventrilocie în facultate. Asta am descoperit-o eu mai târziu. Cursul de marionete l-am făcut cu domnul Mihai Dumitrescu și mi-a plăcut foarte mult. M-am îndrăgostit de marionete. Era ceva special și cel mai greu mi se pare să mânuiești marionetele, să le controlezi prin intermediul firelor. Este spectaculos. Păpuși am făcut în primul an cu Brândușa Zaița Silvestru, artist păpușar, actriță, profesor universitar, o personalitate marcantă a teatrului românesc de păpuși și marionete, cu o activitate bogată pe scena Teatrului Țăndărică din Capitală, și un apreciat profesor universitar de Arta Teatrului de Păpuși în cadrul Academiei de Teatru și Film din București. Era inspirație. Nu mai avea răbdare. Era pensionară și încă mai lucra. Când punea mâna pe păpușă să ne arate ceva eram cu toții impresionați.

Ventrilocia am descoperit-o între anul I și II de master. Eram la masterul de regie de teatru de păpuși și atunci am descoperit pe YouTube niște filmulețe cu ventriloci din America. Nici nu am înțeles imediat. Am căutat informații mai multe. Am zis să încerc. Mi-am comandat două cărți din America care mi-au fost de mare ajutor și mi-am comandat prima păpușă, care a fost „Bunicuța”, și am început să studiez. Eu eram atunci și bonă la o familie, pentru un venit suplimentar, ca să mă pot descurca mai bine în București. Familia aceea a fost foarte drăguță. Și eu cred că am făcut treabă bună cu băiețelul lor și mi-au dăruit de ziua mea păpușa Romeo, o păpușă ventriloc profesională. Își mișcă ochii, sprâncenele, gura. Nu mi-aș fi permis-o la vremea aceea. Costa 1.000 de dolari. Genul acesta de păpuși nu se găsesc la noi în țară. Mi-a comandat-o mămica copilului, din America. Am plecat cu ea de acolo în brațe. A fost o fericire. M-am urcat cu Romeo în troleibuzul 86 și cumva mi-am dat primul spectacol atunci;  în troleibuz lumea interacționa foarte bine. De atunci în fiecare zi eram cu Romeo după mine în troleibuz, în autobuz, în metrou. Arată ca un băiețel adevărat din spate. Lumea se grăbea să-mi ofere locul crezând că am un copil în brațe și eu atunci începeam spectacolul. Se lăsa cu aplauze. Aplauda toată lumea din mijlocul de transport pe care-l foloseam. Acestea au fost primele spectacole. Asta înseamnă și multă improvizație. Îmi place să improvizez și să fiu sută la sută prezentă acolo în spectacol.  Un actor  trebuie să fie viu și prezent și să știe să se dea o părticică din el la fiecare spectacol. Partea de improvizație este preferata mea și îmi place foarte mult pentru că mă solicită artistic și fiecare spectacol e altfel, nou și proaspăt chiar dacă e  cumva același spectacol, dar de fiecare dată iese altfel. Astfel, când am primit și păpușa Romeo, mi-am zis că asta vreau să fac. Mi-am dat examenul de disertație pe ventrilocie și am scris o lucrare documentată, foarte bine realizată.

Am mers în America, acolo unde sunt cei mai mulți ventriloci, la îndemnul doamnei psiholog Mirela Zivari, care m-a sprijinit. Am scris un proiect și am primit o sponsorizare. Mai strânsesem și eu ceva bani. Am mers în America la o convenție. Aveau impresia că sunt de la capătul lumii. Acolo știau legenda cu Dracula, știau de Transilvania. Le-am explicat că  Transilvania este parte din România. Acolo am participat la un open mike (deschide microfonul, n.r.). Ei au filmat, și când am ajuns în țară mi-au trimis filmarea și m-au invitat să joc în spectacolul internațional de ventrilocie. Mi-au oferit ei sponsorizarea atunci și m-au plătit pentru performance-ul de pe scenă, în 2014. Și apoi am mai mers fiind invitată la alte câteva convenții de ventrilocie în Cincinnati și Ohio, Kentucky, America.

R: În ce proiecte sunteți implicată acum?

C.Z.: Sunt trainer de actorie și ventrilocie la Academia Studiourile Buftea. Eu și Ștefan Craiu avem cele mai mici grupe, cu copii cu vârsta de la 4 la 6 ani; lucrez și în privat cu anumiți copii care vor să învețe ventrilocia. Îl mai pregătesc și pe domnul Cornel, în vârstă de 76 de ani. Mi-a scris la Teatrul Nou, unde colaborez eu. Am ales să-l pregătesc și pe dumnealui. Inițial a spus că nu are cum să se conecteze online. A venit în București la rude o săptămână și am făcut câteva ore și apoi când a ajuns acasă a găsit soluția să-l ajute un tânăr să se conecteze online și am continuat pregătirea. Ne conectăm în fiecare săptămână online. În pandemie au început copii să vină spre mine. Înainte  de pandemie nu puteam să mă angajez în astfel de proiecte, pentru că nu îmi permitea timpul. Erau multe spectacole. Când a venit pandemia, am putut să fac și partea asta cu predatul. Am făcut un Liceu Pedagogic și eram pregătită să devin învățătoare. Este un experiment reușit. Mi-am construit spectacolele astfel încât să pot interacționa cu cei din public, dar la început nu aveam libertatea aceasta și lejeritatea asta. Cu fiecare spectacol  – și am jucat peste 1.000 de spectacole -, devin mai bună în ceea ce fac. Până în pandemie colaboram cu foarte multe teatre și nu sunt angajată la niciunul. Aveam contracte pe spectacole, pe colaborări. Fiecare teatru are și un festival sau poate două în timpul unui an și mă invitau în festivaluri; sper să se reia activitatea.

R: Care este prima reprezentație de care vă amintiți?

C.Z.: Cel mai mult mi-au plăcut începuturile. Primele spectacole, în afară de acestea din mijloacele din transport în comun, care erau pe loc și  de spectacolul meu de disertație – care a fost un spectacol de ventilocie  pentru adulți pe care l-am jucat la Teatrul Țăndărică -, primul spectacol a fost la  Institutul Oncologic Fundeni, unde am jucat pentru copii. Țin minte că aveam emoții pentru că era primul spectacol, și au început să intre toți copilașii care nu mai aveau păr pe cap și era o singură fetiță care avea păr; era mai nouă, recent internată și nu făcuse încă chimioterapie. Era un mic paravan. M-am ascuns acolo și am izbucnit în lacrimi. Eu m-am gândit că merg la spital, dar nu aveam în minte o asemenea imagine. Și apoi am ieșit după paravan și a ieșit foarte bine spectacolul. S-au distrat cu toții. Și mămicile care păreau mai bolnave decât copiii au mai zâmbit. De atunci, în fiecare an merg la Institutul Oncologic la sărbătoarea magilor, undeva prin mai. Am păstrat legătura. Acolo e ceva de suflet, mai ales că a fost primul loc unde am jucat.

O experiență frumoasă a fost și cea în care am participat la „Românii au Talent”, în urmă cu opt-nouă ani. Era la început concursul, la al doilea sezon, și îmi doream să particip ca să afle lumea ce înseamnă ventrilocia.  M-au sunat ei. A fost foarte bine. De atunci a început să sune telefonul. A fost o perioadă super. Și acum sună lumea și spune: „Vrem și noi pe Bunicuța la spectacol. Bunicuța sexi cum a fost atunci la <Românii au talent>”. A fost o rampă de lansare și sunt recunoscătoare emisiunii, concursului. La această competiție a participat și a câștigat  o fetiță care a studiat în pandemie; a fost eleva mea. O fetiță a cărei mamă mă ruga de doi-trei ani. Îmi scria mesaje pe Facebook dacă pot să o pregătesc că ea face canto și că și-ar dori să învețe și partea asta ca să fie mai spectaculos ce face ea pe canto, mai ales că atunci era în vogă fetița din America Darci Lynne Farmer, care a participat la „Americanii au talent”. Mulți copii au vrut atunci să o imite, să preia modelul. La început nu aveam cum să o ajut pentru că erau multe spectacole și eram și mămică. Când a venit pandemia, mi-a scris din nou mămica Anei ca să încercăm online, pentru că ei fac oricum școală online. Am zis  bine, să încercăm. După ce s-a terminat perioada aceea de nouă săptămâni în care nu aveam voie să ieșim decât dacă aveam un motiv serios, a început să vină la mine acasă și să ne pregătim pentru concurs. Și Ana ( n.r. Ana Maria Mărgean), fetița ventriloc a câștigat acea ediție a concursului  de la „Romanii au talent”.

R: Ați oferit lecții de ventrilocie pentru copiii ucraineni în sala de așteptare a Gării de Nord…

C.Z.: A fost situația cu Ucraina; în Gara de Nord sosesc mămici cu copii  refugiați din Ucraina și stau acolo o zi sau două până văd pe ce drum să o apuce. În sprijinul lor, cei de la „Salvați copiii” au organizat două spații în sălile de așteptare. În aceste spații cei de la „Salvați copiii” și alți artiști, păpușari, se joacă cu cei mici. Nu este neapărat un spectacol. Și eu am fost acolo cu păpușile; ei nu cunosc limba română sau limba engleză și atunci comunicăm prin limbajul jocului al păpușilor. Mi-am luat păpușile cele mai moi și în continuu erau păpușile pe mâinile lor; i-am învățat, deși nu știau limba; au înțeles ce înseamnă și exersau cu păpușile. Acolo am învățat și copiii ucraineni să fie ventriloci. Am stat cu o fetiță, Eva, în brațe vreo oră până când mama ei a rezolvat unele probleme, pentru că întâmpina unele dificultăți. Era gimnastă la ea în țară și mama ei la fel. Când au plecat mi-a mulțumit mult și mi-a spus că o să rămân în sufletul lor. Eva a dorit să scrie ceva pe mâna mea. I-am dat o cariocă și pentru că ceilalți se uitau, le-am dat și lor carioci. Am fost pe brațe tatuată cu zeci de mesaje de la copii. Copiii mei au vrut și ei. Și acum mă pun să le povestesc. Copiii mei, Tudor și Vlad au patru și șase ani.

R: Spectacolele de ventrilocie pot avea și rol educativ sau  terapeutic, pentru descoperirea emoțiilor!?

C.Z.: Îmi place în spectacole să-i văd și pe părinți distrându-se alături de copii. Să-i vadă și pe părinți făcând lucruri. Pentru că așa de obicei sunt implicați copiii. Pentru copii este foarte important să-i vadă pe părinți jucându-se sau să se joace cu ei. La cursurile de actorie din Academie aveam tot felul de exerciții cu ei. Actoria este despre a te descoperi pe tine, ca să poți să dai viață anumitor personaje. Atunci vorbim despre emoții, despre sensibilități. Răspunsul copiilor la întrebarea ce îți place cel mai mult este acela că sunt cei mai fericiți când părinții au timp să se joace cu ei și sunt cei mai triști când părinții se ceartă. Ventrilocia poate fi folosită ca modalitate de exprimare a emoțiilor. Dacă copilul nu vrea să vorbească, poate vorbi păpușa în locul lui. Atât copiii, dar și adulții ar putea să se exprime mult mai ușor, să-și exprime sentimentele printr-o păpușă. Ventrilocia te învață să devii  mai complex. În timpul unui spectacol pot să fac mai multe lucruri în același timp. Sunt mult mai conștientă de mine pe scenă ca actriță și mânuiesc și păpușa, vorbesc cu gura închisă pentru personaje,  mișcându-mi buzele pentru rolul meu, al ventrilocului. Realizez mai multe personaje într-un show de o oră, trei, patru sau chiar cinci personaje. Folosesc și actoria, pentru că degeaba aș avea o tehnică perfectă, nu mi-ași mișca buzele sau aș mânui bine păpușile dacă nu aș avea acolo sufletul și  nu aș interpreta ca să iasă ceva deosebit. E spectaculos.