Nici liniștea nu mai e ce a fost odată

În lumea de astăzi, suntem asaltați continuu de zgomote, fie pentru că trăim în zumzetul orașului și nu avem încotro, fie pentru că suntem bombardați auditiv de reclame sau diverse clipuri din mediul online.

Din când în când, spunem că vrem să ne „deconectăm”. Cum înțelegem această deconectare? Printr-o plimbare prin parcul Crâng, spre exemplu, cel mai mare din oraș, rămășiță a unei păduri, cândva vastă. Preț de o plimbare, lăsăm peisa­jul urban, străjuit de ­blo­cu­ri gri din beton, pentru copaci, aer curat și liniște.

Dar liniște nu e nici aici. Trecând pe lângă băn­ci, surprinzi, fără să vrei, crâmpeie din discuțiile oamenilor. Pe o bancă se discută intens politică, cine, ce a mai zis. Se pun etichete politicienilor actuali și trecuți, care sunt fie blamați, fie lăudați pentru vrute și nevrute: „Ceaușescu, prost, așa, cum era el, a reușit să salte țara” sau „Ăștia din ziua de azi sunt toți niște nenorociți, numai să fure știu!”. Nostalgie și deznă­dejde în aceeași discuție, susținute prin atitudine, mai degrabă decât prin argumente, iar ceilalți participanți la conversație nu pretind dovezi ale spuselor, fiind o înțelegere tacită.

Pe o altă bancă, un grup de doamne discută pandemia, câți s-au infectat azi, câți se vor infecta mâine, de unde a pornit virusul. Păreri multe, voci care se suprapun, fiecare cu o nouă idee. Virusul e dat de americani sau… de ruși. În orice caz, clar este ceva la mijloc, iar cineva, undeva, a pus gând rău omenirii. Nici aici argumentele nu sunt necesare, fiind un adevăr mult prea evident pentru a fi demonstrat. „Ăsta e dat de cineva, clar! N-a apărut din senin!”, conchide o doamnă, în timp ce celelalte o aprobă discret, printr-o înclinare a capului.

Pe o altă bancă, o doa­m­nă singură vorbește virtual cu cineva, prin apelul video. Pe ecranul telefonului se vede un bărbat așezat pe un pat. Virtualul a devenit, practic, real, iar domnul se află în două locuri deodată, „plimbându-se” prin Crâng, în timp ce stă întins pe patul de acasă. Doamna îi povestește bărbatului cât de frumoase sunt rațele de pe lacul din parc, în timp ce camera video a telefonului este orientată de la stânga la dreapta, pentru a surprinde panorama lacului. Aceasta își exprimă regretul că apa a înghețat în prezent și nu îi poate arăta păsările jucău­șe. „Să le vezi când e cald cum vin și se joacă! Acuma e frig, e gheață, n-au unde sta!”, îi transmite doamna interlocutorului.

În treacăt, mai surprind un grup de adolescenți care se provoacă la diverse activități pentru a-și demonstra curajul. Activitatea include adăugarea cuiva pe o rețea de socializare, iar tinerii apelează la psihologia inversă pentru a-l determina pe unul dintre ei să ia atitudine. „N-ai tupeu, bă!”, urmat de „Cine mă, eu!?”, răspunde celălalt indignat, dând de înțeles că tactica psihologică a func­ționat.

Înaintând pe alee, surprind, în stânga mea, un tată care își privește copilul cum se plimbă pe gheața subțire a lacului. E o zi cu temperaturi ridicate pentru această perioadă, iar lacul a început să se dezghețe pe anumite porțiuni, dar tatăl nu este îngrijorat că pojghița de gheață ar putea să cedeze. Singurul îndemn pe care îl transmite băiatului este să nu se ducă prea departe. „Stai aici, am zis!”, spune bărbatul încet, în timp ce băiatul își privește părintele mustăcind.

Mai sunt și cei ce se plimbă singuri, cu o mină întunecată și fruntea încrețită de riduri, cărora gândurile le-au acaparat atenția total. Privesc în gol, absenți și neimpresionați de peisaj sau de ceilalți trecători. Apăsarea lor este aproape palpabilă, un război lăuntric marcat prin tăcere, dar aceștia sunt discreți, nu își verbalizează gândurile, ci ele rămân vizibile doar pe fruntea încruntată și în pașii apăsați.

E o zi obișnuită pentru acești oameni, care vor merge acasă și își vor spune că s-au relaxat. Discuțiile banale surprinse în treacăt spun mai multe despre ei decât își dau seama. În acest fel, eu, o străină, am putut să surprind crâmpeie din gândirea lor și să le cunosc, preț de câteva zeci de secunde, părerile, temerile sau persoanele dragi.

Ne-am obișnuit atât de mult cu zgomotul, încât nu mai cunoaștem conceptul de liniște. Atunci când dăm de ea, luăm zgomotul cu noi, sub forma gândurilor, a discuțiilor sau a telefoanelor. Nu mai ascultă nimeni ciripitul păsărilor, nici nu mai inspiră nimeni aerul curat, ci ochii sunt ațintiți spre ecranul telefonului. Când nu suntem asaltați de zgomote fără voia noastră, alegem să le producem singuri. Mintea ne e continuu stimulată, iar noi nu ne mai dăm seama cât suntem de încordați, decât atunci când e prea târziu. Aceasta nu este „deconectare”, ci este un asalt continuu asupra simțurilor. Și atunci, liniș­te, când?