95 de ani de la moartea lui Alexandru Marghiloman

Viorel FRÎNCU
membru UZPR

Eșecurile politice și ata­curile permanente ale adversarilor săi, din ultimii ani ai vieții sale, au condus, implicit, și la degradarea stării de sănătate a liderului conservatorilor progresiști Alexandru Marghiloman.

Întors de la Viena, unde fusese spitalizat, la Vila sa „Albatros”, din Buzău, Al. Marghiloman își trăia ultimele zile din viață.

Publicația buzoiană „Alarma” își informa cititorii, în ediția din 9 mai 1925, despre starea de sănătate a liderului conservator: „Alexandru Mar­ghiloman se află grav bolnav la Vila <Albatros>. Ce fericiți ar fi cetățenii Buzăului dacă Providența Divină l-ar face sănătos, căci fericit a fost Buzăul că a posedat un astfel de demn fiu și câte orașe ale țării nu s-ar mândri, cum ne mândrim și noi, de ar avea câte un așa soare binefăcător, care a încălzit, care a îngrijit, deopotrivă, pe cei buni ca și pe cei răi. Dumnezeu să aibă, ca întotdeauna, milă de țara noastră și să i-l redea întreg și sănătos”.

În ediția din 10 mai 1925, ,,Adevărul” strecoară „un buletin medical”, la rubrica „Știri diverse”, despre starea de sănătate a politicianului buzoian: „În mersul boalei d-lui Alexandru Marghiloman n-a intervenit nimic nou în ultimele 24 de ore. Din informațiile căpătate de la «Albatros», astăzi, la ora 12, rezultă că bolnavul a petrecut o noapte bună și că n-a intervenit nimic alarmant. D. Marghiloman continuă să nu primească decât pe medici și pe membrii familiei”.

În timp ce liderul lor era în plină agonie, unii din membrii Partidului Conservator Progresist făceau demersuri pentru fuziunea cu Partidul Poporului, urmând ca noua formațiune politică să fie condusă de Alexandru Averescu.

Despre acest moment, memorialistul M. Theodorian-Carada notează: „Când a revenit în țară prăpădit Al. Marghiloman, mulți din Progresiști ar fi voit să se grăbească să fuzioneze cu Averescu. În acest scop, de două ori ne-am adunat la dr. Nicolae Bardescu, în aprilie și la începutul lui mai. Îmi dam perfect seama că Marghiloman se duce și tot așa cum în 1924 îl zoream să fuzioneze, acum doream să fie lăsat în pace ca să intre în mormânt ca șef al Progresiștilor. De aceea, la consfătu­irile de care pomenesc, am fost hotărât în contra oricărei încercări de a i se forța mâna. Ca să nu-l mai mâhnească nimeni cerându-i să se decapiteze, m-am dus și la Generalul Averescu. I-am spus că Marghiloman nu se mai face bine și l-am rugat să nu mai insiste a se face imediat fuziunea, ci să-l lăsăm să moară șef, așa cum și-a dorit să trăiască. Mișcat, Generalul m-a asigurat că nu el, ci câțiva progresiști pe care mi i-a numit sunt cei grăbiți.

Peste câteva zile, la 10 mai 1925, odată cu apusul soarelui, s-a stins și Alexandru Marghiloman”.

Iată cum consemna ziarul ,,Adevărul”, din 12 mai 1925, decesul politicianului buzoian: „Duminică, la orele 5,40 d.a, s-a stins Alexandru Marghiloman, în castelul (șvila) său Albatros, de lângă Buzău. Defunctul bărbat de stat, suferea în ultimul timp de cancer la pancreas. Boala i-a fost descoperită la Viena, unde plecase la 17 octombrie anul trecut.

După o ședere de 4 luni, în Austria, unde a fost în căutarea somităților de la Facultatea de Medicină din Viena, Al. Marghiloman s-a înapoiat în țară, la 17 februarie a.c., descinzând direct la Vila Albatros, unde a rămas până a închis ochii. Cu toate îngrijirile ce i s-au dat, necru­țătoarea boală n-a putut fi oprită. În ultimele săptămâni, starea fostului prim-ministru a fost mult agravată.

Defunctul, cu toată starea rea, și-a păstrat cunoștința până aproape în ultimele momente.

Noaptea de sâmbătă spre duminică a fost grea. Spre dimineață a adormit puțin. Agonia propriu-zisă a început duminică la amiază. A fost o agonie lentă, liniștită.

La orele 5,40 p.m., fostul președinte de consiliu și-a dat sfârșitul”.

Vestea morții lui Al. Marghiloman a fost comunicată imediat telefonic de către Ștefan Bellu, prefectul ju­dețului Buzău, primului-mi­nistru Ion I. C. Brătianu, subsecretarului de Stat de la Interne, Gh. Tătărescu, și dr. Constantin Angelescu, ­mi­nistrul Instrucțiunii.

În aceeași ediție, cotidianul ,,Adevărul” își deschidea pa­ginile cu un articol-eseu, semnat de B. Brănișteanu, prin care se evocă figura marelui om politic dispărut: „Cu Alexandru Marghiloman se stinge ultimul reprezentant al unei generațiuni de mari ­ta­lente politice și parlamentare. Ca orator, Marghiloman a fost o ilustrațiune a tribunei române.

Pe ultima pagină a gazetei, sub titlul „Moartea lui Alex. Marghiloman – o figură re­prezentativă a politicii ro­mânești”, semnatarul articolului – „Scrutator” – men­ționa: „Se apropie de sfârșit strălucita pleiadă, care a ilustrat viața politică a României înainte de război. Puțini au mai rămas, și puțini din cei ce au fost, au întruchipat atât de strălucit însușirile alese ale geniului poporului românesc, în măsura în care le-a întrunit decedatul de ieri de la Vila Albatros. (…) Lovit de boală, Alexandru Marghiloman nu dădea nimănui impresia că se simte răpus. Dispozițiile testamentare trebuiesc explicate prin firea lui metodică și armonică: îi plăcea ca toate, în viață ca și în vederea morții, să fie din timp și agale aranjate.

Până acum vreo 4-5 săptămâni mai credea că va scăpa. De atunci însă, în fața efectelor distrugătoare ale bolii, a început să-și dea seama că moartea se apropie.

Unui prieten, venit la acea epocă la vilă, și cu care s-a primblat prin parc, Alexandru Marghiloman i-a spus:

<- Acum, când se apropie timpul să trec dincolo, privesc cu mulțumire spre acest Albatros. Fiecare fir de iarbă, fiece rămurică de aici, a luat ființă prin mine.>

Și mai departe, oprindu-se în fața a trei plopi uriași, a spus:

<- Niciodată n-am înțeles ce vor acești prieteni, cu foșnetul lor sumbru, în nopțile întunecoase de toamnă. Mi se pare însă că se apropie vremea când voi înțelege șoapta lor înțeleaptă.>

Iar seara, când conversația era dusă cu destulă vioiciune de către invitați, Mar­ghiloman, părând cu desă­vârșire străin de ea, a proferat, în franțuzește, cuvintele:

<- În lumea Apusului, își face tot mai mult drum ideia că celor ce suferă prea mult trebuie să li se curme suferința. Aceasta înseamnă un mare progres în concepția morală a lumii>.

Marghiloman se afla deja prins în cleștele morții, care îl izola de cei vii. Gândul nu-i mai aparținea, decât în măsura în care el se identifica cu lumea celor ce suferă și a căror mântuire nu poate veni decât de la sfârșitul însuși al ființei omenești”.

La închiderea ediției ziarului ,,Adevărul” din 14 mai 1925, pe ultima pagină, se publică un amplu reportaj, titrat „Funeraliile lui Marghiloman”, având ca subtitlu: „O imensă mulțime a însoțit corpul defunctului până la groapă”, din care cităm un fragment:

„Solemnă în simplicitatea ei, înmormântarea rămășițelor pământești ale aceluia care a fost Alexandru Marghiloman, s-a transformat în funeralii naționale, ferită însă de aportul oficialității.

Fără exagerare, se poate spune că această înmormântare a fost una din cele mai mari, din câte a văzut Capitala. Și aceasta fără participarea autorităților, cu complexul de lume și forme. N-a fost decât populația Bucureștiului, reprezentată prin toate clasele ei sociale.

Bucureștiul a făcut astfel în mod solemn, un act de dreptate celui pentru deapururea dispărut.

Înhumarea rămășițelor pământești ale lui Alexandr Marghiloman s-a făcut de dimineață.

Deși zi de lucru, încă de la orele 8 dim. mii de oameni ocupau marea piață din fața casei defunctului și tot largul bulevardului Brătianu.

Prințul moștenitor, Patriarhul, miniștrii, diplomații străini, înalții magistrați, ge­nerali, toată elita socială și intelectuală a Capitalei era prezentă.

La ora 10 a.m. a sosit principele Carol însoțit de d. adjutant princiar colonel Condeescu.”

În cortegiu se aflau numeroși miniștri, printre care I. G. Duca, dr. Constantin Angelescu, G. G. Mârzescu, Al. Lapedatu, N. N. Săveanu, dar și foști miniștri și prim-miniștri: generalul Al. Averescu, Ion Mihalache, dr. N. Lupu, C. Disescu, Șt. Cicio-Pop, Constantin Argentoianu, Gr. L. Trancu-Iași, Octavian Goga ș.a.

Mai erau prezenți membrii legațiilor Angliei, Germaniei, Austriei, Elveției și Rusiei.

Din asistență mai făceau parte, pe lângă numeroase personalități publice, „delegațiuni ale <Crucii Roșii> și Partidului Progresist din întreaga țară; deasemenea, toți parlamentarii țărăniști”.

Același reporter men­ționează că „serviciul religios a fost oficiat de Patriarhul dr. Miron Cristea, înconjurat de arhiereul Teofil Mihăilescu, protoiereul Chiriac Bidoianu, doi preoți de la biserica din vecinătate, un preot din Buzău și doi diaconi.

Cortegiul s-a pus în miș­care la orele 10.30 și a străbătut apoi străzile Carol, 11 Iunie, Parcul Carol, șoseaua Șerban-Vodă, până la Cimitirul Bellu, unde s-a făcut înhumarea în cavoul familiei, în tăcerea impresionantă a miilor de cetățeni de toate categoriile sociale, descoperiți cu pietate și venerațiune în fața aceluia care a fost Alexandru Marghiloman”.

Peste ani, Mariu Theodorian-Carada, un apropiat al lui Alexandru Marghiloman și participant la tragicul eveniment, menționa într-un volum memorialistic: „Peste câteva zile, la 10 mai 1925, odată cu apusul soarelui, s-a stins și Alexandru Marghiloman. A voit o îngropăciune simplă, fără niciun fel de pompă. Măreția înmormântării lui a făcut-o mulțimea ce din res­pect și recunoștință pentru un mare nedreptățit, i-a făcut cortegiul funerar cel mai impunător ce a trecut vreodată pe stradele Bucureștiului.

L-a prohodit Patriarhul care, după sfârșitul slujbei, a venit direct la mine de mi-a strâns mâna, zicându-mi tare: <Dumnezeul să-l ierte, că lumea prea a fost rea cu el!>. M-am închinat adânc, arun­cându-mi ochii spre miniștrii în funcțiune, care stăteau lângă mine și-l auziseră. Cuvintele acestea ca fulgerul au trecut din gură în gură. Au devenit astfel singura cuvântare funebră ce s-a pronunțat, pentru că pe aceasta nu a ­putu­t-o opri Marghiloman prin testament. Se cuvenea să iasă din gura unui arhiereu, fiindcă Mar­ghiloman era un credincios, ce nu adormea seara până nu-și făcea o rugăciune și a murit creștinește”.

P.S.

Pentru mai multe amă­nunte, a se consulta volumele „Alexandru Marghiloman – Lordul valah”, semnat de scriitorul Nicolae Peneș, laureat al Premiului „Mihail Kogălniceanu” al Academiei Române.