Alexandru PRIPON
Ajungeam, dimineață, la niște ore inumane, când soarele nu avea niciun gând să se facă văzut. Pășeam prin întuneric, mă împiedicam de pietrele ajunse cine știe cum pe aleile dintre blocuri, speriam câte o pisică adormită în tufișuri (sincer, cred că ne speriam reciproc) și stârneam un lătrat furios de la câinii ascunși pe sub mașinile din parcări. Singur, cu toate aceste trăiri, amplificate de prezența pe undeva, pe acolo, a zorilor care nu păreau să vină prea curând, mă apropiam de zona desemnată pentru cumpărături. Unde, curând, avea să se formeze, lipită de un zid cenușiu, bun, la nevoie, pentru a ne sprijini, COADA. Rândul acela, întortocheat și lung, al umilinței și al foamei, al conștientizării mohorâte: vrei să mănânci? Stai la coadă, renunță la orice urmă de mândrie, înghesuie-te, luptă pentru locul tău, acceptă înjurături, mirosuri, îmbrânceli și priviri încruntate! Vei duce acasă un trofeu, o plăpândă materie primă pentru masa în familie. Peste o zi sau două, va rămâne doar amintirea unor mâncăruri decente, lungite cât de mult posibil, și necesitatea de a merge din nou la coadă, pentru a supraviețui.
Deja vedeam zidul și simțeam cum mă învăluie singurătatea. Era bine, aveam să fiu printre primii la rând. Era rău, eram un copil înconjurat de marele nimic al epocii de aur… Doar că acolo, lipiți de zid, erau deja zeci de oameni, tăcuți, participanți la ritualul infernal al așteptării. În acea dimineață trebuia să aducă pui – creaturile acelea subdezvoltate, piele și os și amăgire a simțurilor. Dintr-un pui, puțin mai mare decât pumnul, gospodinele făceau câteva ciorbe și alte câteva tocane ori ce le îngăduia cumpătata imaginație. În fața mea stăteau atât de multe persoane, încât nu mă mai simțeam mândru de trezirea mea la acea oră. Îmi era frig. Îmi era teamă că voi aștepta degeaba, că se vor termina puii înainte de a veni rândul meu să dau banii pe care îi strângeam în palmă, în schimbul unei punguțe care conținea, cumva, șansa de a mânca altceva decât legumele omniprezente, chinuitoare.
Înaintea celor din fața mea erau câteva, destule, fantome. Sacoșe, cartoane sau, pur și simplu pietre, toate lăsate, din seara precedentă, pentru a ține locul unor persoane care își planificaseră o trezire ceva mai târzie, dar și un loc cât mai bun la coadă. Uneori, avatarurile menite să le confirme prezența, fie și în lipsă, erau respectate. Alteori, erau călcate în picioare, iar proprietarii, atunci când apăreau, cu pretenții de întâietate, erau ignorați sau, mai degrabă, supuși unui perdaf usturător. Șmecheria, frauda, înșelăciunea, toate acestea fac parte din viața noastră, iar viața este, până la urmă, ca o… coadă. Ca șederea la coadă, mai exact, cu dezamăgiri și împliniri, cu teama și oboseala aferente, cu marile nimicuri și micile prostii, pentru care pari să fii pregătit, deși te iau întotdeauna prin surprindere. Cu rivalități (mi se pare mie, sau cel din spatele meu a ajuns mult prea aproape de mine și vrea să intre în fața mea?), cu amiciții (m-am împrietenit cu persoane de vârsta mea și, vorbind, râzând, parcă nici nu am simțit cum trecea timpul), cu situații jenante (o vecină, în vârstă, văzându-mă la rând, mi-a cerut să spun că ar fi fost acolo și a plecat, pentru scurt timp. M-am conformat, dar și astăzi percep acel sentiment de vinovăție de atunci).
În acea dimineață am reușit să iau un pui și, parcă, o pungă de tacâmuri. Eram victorios. Cei din fața mea au luat mai mulți, dar din urmă a răsunat răcnetul fatidic „Dați numai unul, să ajungă la toată lumea!”, iar vânzătoarea s-a conformat. Cei din spate au început să împingă, iar eu am ajuns în dreptul tejghelei amplasate la capătul cozii. Abia când am auzit pe cineva strigând „Dați-vă înapoi, că omorâți copilul!” am descoperit că lemnul tejghelei îmi apăsa pe gât. S-au dat toți la o parte, iar eu am plătit, am luat prada și am plecat. Soarele răsărise de ceva vreme, eu mergeam fericit, mândru spre casă. Și mă gândesc, acum, cu mintea de adult, că poate nu e drept să ajungă în spatele unui copil povara aceea a procurării, cu atâta greutate, a mâncării pentru familie. Dar părinții plecaseră la serviciu, nu ar fi avut cum să stea la coadă. Și, oricum, multe lucruri erau nedrepte pe atunci, când comunismul ne transforma, încet, în fiare înfometate.
Privesc, din când în când, copiii luați la cumpărături, cum își urmăresc nepăsători părinții care aleg din rafturi variate sortimente de carne. Nu văd în ochii lor foamea, pofta, dorința de a avea. Și este foarte bine. Tatăl sau mama le cumpără dulciuri, sucuri ori altceva, ca recompensă pentru că au venit, la o oră firească (prânz sau după-amiază) să ajute. Și este parte din modalitatea contemporană de a educa noile generații. Cărucioarele pline se îndreaptă către casa de marcat, unde mai sunt câteva persoane în față. Părinții așteaptă, răbdători, dar copiii dau semne de plictiseală, bat din picioare sau își găsesc ceva de făcut, ușor ostentativ. Ca și cum ar atrage atenția asupra situației deloc fericite în care se află. Și atunci îmi amintesc, cu un sentiment nu chiar neplăcut, de vremurile care au trecut, care m-au călit, poate, care m-au învățat, sigur, să apreciez ceea ce am și ceea ce n-am avut, care m-au purtat și mă duc mai departe, cu sentimentul victoriei, prin viața ca o… coadă.
