Alexandru PRIPON
În contextul demisiei unui jurnalist, ca urmare a neîncadrării sale în linia cerută de patronat, context încețoșat și situat într-o zonă gri a existenței jurnalismului, mai cu seamă întrucât au apărut mărturii dintr-o altă redacție, în care tot colectivul a demisionat, aparent din motive foarte asemănătoare, trebuie să recunoaștem că lucrurile sunt mai complicate decât par la o primă observare a subiectului. Deoarece, ca în mai toate situațiile spinoase, există pasiune, nuanțe și sloganuri declamate, astfel încât să situeze adevărul într-un spațiu aparent egal îndepărtat de cele două părți aflate în conflict. Și mai există și acele persoane cu bune intenții, gata să preia discursul unuia dintre oponenți și să-l transforme în stindard numai bun pentru adunarea oștilor
În ce măsură este patronatul îndreptățit să impună ziaristului modalitatea de a aborda demersul publicistic? Cinic vorbind, în mare măsură. Din păcate. Deoarece trăim într-o lume unde, la finalul zilei, trebuie să pui o pâine pe masă. Într-o lume unde, altfel spus, depindem de un salariu, iar primirea acestuia depinde, în mare măsură, de performanțele fiecăruia în cadrul meseriei sale. Dincolo de orice teorie, angajarea jurnalistului este efectuată, logic, doar după ce acesta acceptă politica redacției și își asumă respectarea ei. Nu este neapărat un pumn aplicat în gura ziaristului, cât o condiție esențială pentru stabilirea unei relații de colaborare, de împreună lucrare, în vederea atingerii unui scop comun. Pe scurt: nu va fi angajat nicicând un iubitor împătimit al pisicilor la o revistă destinată eventualilor îndrăgostiți de șoareci, după cum nu i se va accepta, în același periodic, publicarea textelor privitoare la cea mai bună otravă destinată rozătoarelor. Ar fi stupid. Colaborarea dintre jurnalist și instituția de presă încetează atunci când convingerile primului nu îi permit să se încadreze în politica redacțională. Nimic mai simplu, doar că problema insurmontabilă apare atunci când această politică se modifică pe parcurs, este remodelată pe genunchi și, apoi, jurnalistului îi este impusă o nouă linie editorială, ca alternativă aparent fericită la demitere.
Vă veți întreba, pe bună dreptate, în contrapondere, dacă ziaristul își poate schimba nu opiniile, ci convingerile – puternic ancorate în cuget –, astfel încât să descopere, la un moment dat, că nu se mai poate încadra în politica redacției. Iar răspunsul este că, fără îndoială, da! Oricărei persoane îi este firească gândirea și îngăduită răzgândirea, în acest proces colosal pe care îl numim dezvoltare personală, ca o devenire nu doar profesională, ci și morală ori spirituală, ca să dăm doar câteva exemple. Iar acela este momentul în care, fidel adevărului pe care s-a obligat să îl apere, părăsește redacția. Îmi amintesc momentul în care un foarte cunoscut om de presă, contestatar înverșunat al unui politician bine ancorat în moment, a anunțat, la o emisiune, că s-a… răzgândit. Că, începând cu acea clipă, avea să devină susținătorul și apărătorul respectivei persoane. Și mi s-a părut, până la urmă, un gest absolut firesc, dincolo de orice alte implicații și speculații inerente.
Acestea fiind spuse, îi este permis patronului să intervină în bunul mers al unei redacții și să impună atât subiectele, cât și modalitatea de tratare a acestora? În principiu și într-o lume mult, mult mai bună, nu, sub nicio formă! Doar că apare aici aceeași relație contractuală, din care ar putea să rezulte că ziaristul este un (simplu) angajat, iar încetarea contractului său de muncă poate fi efectuată oricând, în condițiile prevăzute de lege. Așadar, iarăși cinic vorbind, la cererea patronatului, un jurnalist poate fi demis, sub orice pretext convenabil, atunci când prestația sa profesională nu mai este apreciată de către angajator.
Și atunci, sincer, unde mai este independența presei? Deoarece patronatul, urmărind propriile interese de moment, poate impune orice atitudine publicistică, iar angajatul fie se conformează, fie pleacă. E o situație care îmi amintește, cumva, de relațiile disfuncționale existente la un anumit club de fotbal, unde s-a stabilit explicit că faci doar ce spune finanțatorul, indiferent de talentul sportiv sau de strădania depusă pentru a deveni un jucător cunoscut ori un antrenor consacrat…
Măcar pe meleagurile teoriei, patronul unei instituții cu profil mass-media este preocupat de partea financiară (de protejarea investiției, ca să formulăm ideea, impropriu, în termeni din alte sfere), în timp ce jurnalistul este cel care, păstrând linia editorială, dar și protejând cu orice preț adevărul, îndeplinește actul de presă – o meserie menită să-i asigure pâinea cotidiană și o misiune menită să informeze și să formeze, să dăruiască și să consolideze. Iar aceste principii ar trebui să fie pilonii pe care se înalță nu doar democrația, ci devenirea umanității, așa cum o știm. O lume invadată de cinism devine pradă a înșelăciunii, apoi se prăbușește sub povara propriului parcurs prin eroare, indiferent dacă pretextele năruirii sunt pecuniare, ideologice ori de alt fel. Cât despre cazul de la care au pornit aceste rânduri, se va alătura altora și altora, despre care s-a vorbit ori nu, în uitare, sub știrile zilei și nevoile momentului. Rămâne un semnal de alarmă, ca o privire către un viitor păgubos.
