miercuri, 21 octombrie 2020

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Virgil Mazilescu

Virgil Mazilescu a fost  poet, eseist și traducător ce a făcut parte din gruparea literară a oni­riștilor români, considerată a fi una din formele supra­realismului. O altă încadrare a sa, neținând cont de literatură, a fost aceea de membru de frunte al boemei bucureștene. El s-a născut la data de 11 aprilie 1942 la Corabia, în județul Olt. Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Ră­dulescu.

Urmează școala primară și gimnazială mai întâi la Cușmir (1948 – 1950), apoi câte un an la Drobeta Turnu Severin și Târgu Jiu, după care la Drăgășani (1972 – 1957). După aceste ,,plimbări” școlare pleacă la București, unde urmează Liceul „Spiru Haret” și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1959 – 1964). După absolvire a activat timp de doi ani ca profesor la Școala Generală din comuna Greaca, județul Ilfov, după care a ocupat postul de bibliotecar la ­Bi­blioteca Municipală din Ploiești (1966 – 1968).

În următorii doi ani (1968 – 1970) este secretarul cenaclului Uniunii Scriitorilor. Ultima activitate pe care a desfășurat-o a fost de redactor la revista „România ­li­terară” (1970 – 1984). A debutat cu versuri în anul 1966 în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova. La momentul respectiv revista era condusă de Miron Radu Paraschivescu.

Editorial a debutat în anul 1968 cu volumul „Versuri”, apărut la Editura pentru Literatură, volum premiat de revista „Luceafărul”. A mai publicat încă trei volume: „Fragmente din regiunea de odinioară” (1970), „Va fi liniște, va fi seară” (1979) și „Guillaume poetul și administratorul” (1983). La data de 13 august 1984 poetul Virgil Mazilescu avea să decedeze la București, la doar 42 de ani. Volumele sale antume au fost puține și subțiri, pentru că a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ. Postum i-au mai apărut următoarele volume: „AsketischeZeichen. Gedischte” (1988, 2001 – Cluj-Napoca), „Întoarcerea lui Immanuel” (1991), „Poezii” (1996), „Opere complete” (2003), „Opera poetică” (2013) și „O precizie cu adevărat înspăimântătoare” (2013).

A fost și un excelent traducător, fiind un foarte bun cunoscător al limbii franceze. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather. Nora Iuga, una dintre prietenele poe­tului, a scris despre Virgil Mazilescu, făcându-i în puține cuvinte un portret aproape complet: „Culmea, pe cât de boem în viață, pe atât de perfecționist era în poezie. De altfel, uneori, îl și deranja acest corset. Îmi spunea odată, bineînțeles cu o vodcă în față, la salonul spaniol, că suferă că nu e în stare să scrie punându-și ficații pe masă. Îl irita uneori, chiar își ura creierul prea constrângător. Îl speria puținătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie ca Saint-John Perse. Ca orice poet adevărat, se credea când geniu, când cabotin, și avea câte ceva din amândouă. De fapt, eu cred că aceste categorii nici nu se exclud.”

Poezia lui Virgil Mazilescu a primit aprecieri critice pozitive de la critici consacrați, precum Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Șerban Foarță, Mircea Iorgulescu, Dan Cristea, Lucian Raicu, Dinu Flămând și Eugen Simion, dar și aprecieri negative, socotind poezia sa o consecință a mo­dei epocii, din partea lui Ion Caraion și Cornel Regman. Cu toate aceste păreri pro și contra, ele s-au armonizat și s-a ajuns la concluzia că Virgil Mazilescu este un poet autentic.

Iată ce scria Iulian ­Bol­dea despre poezia sa: „Virgil Mazilescu trebuie privit însă nu ca un poet al limbajului, oricât de încifrat, ci și ca un poet al ființei, cu un discurs liric ce are o miză clar ontologică, dispusă chiar într-un registru neoexpresionist, un discurs ce încorporează în sine marile teme ale modernității”.

Privind apartenența la boema bucureșteană, exisă o consemnare deosebit de su­ges­tivă din care redau un scurt pasaj: „În anii ‘70-’80, pe porțile metalice larg ­des­chise ale Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei intra în fiecare după-amiază Virgil Mazilescu: mereu grăbit, ­agi­tat, frământat, dând imaginea celui veșnic întârziat la o slujbă vitală. De altfel, restaurantul scriitorilor chiar era un loc fără de care viața poetului era de neconceput. Masa la care trona seară de seară Mazilescu nu era doar colțul unde se îngurgitau mari cantități de votcă, dar acolo era implicit laborator de creație, Agora, cenaclu literar…”.

De poeții care au plecat de tineri are să ne fie dor, din ce în ce mai mult dor: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Virgil Ma­zilescu și de încă mulți alții.

până și zâmbetul

ea e femeia din vis. pe când străbăteam

o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri

carența și pavăza înțelepciunii carența și pavăza.

și brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)

sângele ei de pretutindeni și dintotdeauna.

picioarele ei

ca două lungi strigăte ale morții pe nisip.

și o precizie cu adevărat înspăimântătoare.

până și zâmbetul.

dealuri și văi și câmpii

apă v-am dat sufletul unde v-a fost

unde pâlpâi tu sufletul meu și în care

parte a lumii vânează acum vânătorii

dacă privesc – haina mea este chiar frica

dacă privesc dealuri și văi și câmpii

știu că ai fugit

știu că ai fugit

din cetățile unde muriseși

îndelung asediat – știu chiar și asta

dar la care ceas al nopții

începând cu a câta vertebră devii

tu cu adevărat fratele meu

venind spre mine palid și clar

mai puțin palid și mai puțin clar

pe drumuri torturate

cu al cui trecut glorios mă cauți

se eliberează frunte cireșului sub balcon

descresc porumbeii

o ceață

o confuzie necesară

a zorilor în care s-au înecat saxofoane

și cu tunet cădem fiecare în sufletul altcuiva

aliorul

dintr-un pământ stins nu vreau să mă mai smulg

el a fost viața mea eu voi fi viața lui

decembrie

     (cântecul administratorului)

câinele se îndreaptă șchiopătând spre pădure

în urma lui omul este aproape bătrân

și ne aflăm în decembrie-luna când palidă

frângi și împarți la repezeală osișoare

aysișoarele tale dragi ay câinele tău credincios

loading...
error: Content is protected !!