Cultură

Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Miron Radu Paraschivescu

Miron Radu Paraschivescu s-a născut la Zimnicea, la data de 2 octombrie 1911, într-o familie de intelectuali, și a fost poet, eseist, traducător și publicist. Miron Radu Paraschivescu are studii medii și superioare de artă plastică la Cluj-Napoca și București, și studii de filologie la Facultatea de Litere din București. După absolvire activează în cadrul redacțiile unor reviste de stânga, în perioada interbelică, cum ar fi: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter.

În anul 1926 debutează în „Povestea vorbei”. După o pauză de patru ani reia activitatea publicistică în „Gazeta învățătorilor” din Ploiești. Primul volum ­pu­blicat este „Oameni și așezări din Țara Moților și a Basarabilor” ce se petrece în anul 1938.

Are un debut strălucitor în poezie, cu volumul „Cântice țigănești”, ce apare în anul 1941, volum ce are mai multe ediții, cum ar fi cele din anii 1958, 1969, 1972. Mai publică volumele: „Laude” (1953), „Laude și alte poeme” (1959), „Declarația patetică” (1960), „Poezii” (1961), „Versul liber” (1965), „Tristele” (1968), „Scrieri, I – II” (1969) și „Ultimele” (1971). În afara activității redacționale sau a înființării unor reviste, s-a dedicat cu pasiune des­coperirii și promovării unor tinere talente, mai ales avangardiști cum au fost Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov ș.a.

S-a remarcat ca un apreciat și neobosit traducător. Printre cei care s-au bucurat de atenția sa au fost Maxim Gorki, A.S. Pușkin, N-A. Nekrasov, F.G. Lorca, R.M. Rilke, A. Rimbaud, A. Malraux. Pe Miron Radu Paraschivescu lumea lite­rară, îndeosebi critica lite­rară, l-a remarcat ca fiind poetul cel mai plin de surprize, un „boem” subțire printre cărți și un intelectual de rasă. Aceștia mai spun că „în universul său liric el rămâne în esență un frondeur mereu egal cu sine, apropiat când de Whitman, când de Ion Barbu, când de Ungaretti, de Garcia Lorca sau de cântecul lăutăresc”.

Deși s-a înscris în Partidul Comunist din perioada de ilegalitate, începând cu mijlocul anilor ‘50 se dezice de doctrina comunistă și are atitudini împotriva acesteia și a Uniunii Sovietice, fapt ce-i atrage punerea sub urmărire. Spre sfârșitul vieții locuiește la Brașov, apoi la București, și se izolează la Vălenii de Munte. Moare la data de 17 februarie 1971, la București, la numai 60 de ani, fiind diagnosticat cu o boală incurabilă, dar este înmormântat la Vălenii de Munte.

Rică

Bate-un vânt pe ulicioară

peste inima amară,

bate-un vânt prin țigănie

peste inima pustie,

vânt ușor de primăvară

cu parfum de domnișoară.

Treci vântule fără teamă

că nu te mai bagă-n seamă

nici-o pirandă-mpudrată

cu buzele de mușcată!

Poci, tu vântule, să treci,

că focul lor n-o să-l seci

și nici lacrămile lor

după Rică din Obor!

Îl făceau toți zurbagiu,

dar altul ca el nu știu:

ăl mai prima barbugiu,

cuțitar, caramangiu,

ca un fante de spatiu.

Că nu era nici o fată

de el neamurezată,

nici nevastă cu bărbat

să nu-l fi râvnit la pat.

Și-avea ochii de migdale

de cătau la el cu jale,

și-avea ghiersul cântător

de cătau la el cu dor,

Rică – fante de Obor.

Când trecea prin cartier,

avea pasul de boier,

legănat și nepripit

unde se știa iubit.

De se lăsa cu bătaie

(că avea dușmani o droaie!),

atunci o făcea de oaie,

că până să scoți cuțitul,

el îți și lua piuitul.

N-avea pe lume păreche:

purta cercel la ureche

și-avea degetu-nflorat

c-o piatră de matostat.

Noaptea, când venea matol,

zicea din gură, domol,

ca un vânt care se duce

în inimă, s-o usuce,

ca steaua tremurătoare

de clipește-n bolta mare.

Uite-l, ăsta era Rică:

el de nimeni n-avea frică,

de nimeni nu se ferea,

cât este lumea de rea!

Și cum venea într-o seară

senină, de primăvară,

un țigan mai mărunțel

se tot da pe lângă el:

-„Dă, bă Rică, o țigare!”

Când căta prin buzunare,

parșivul, cu mâna scurtă,

i-a băgat cuțitu-n burtă.

Rică s-a-ndoit nițel

da’ l-a muclit pe mișel

de-a sunat și baba-n el.

Văicăreală mare-n stradă,

au dat toți buluc, grămadă:

sângele-i curgea șiroi

ca apa dintr-un butoi.

Toată partea muierească

a sărit să-l oblojească,

dar el nu vroia deloc;

se ținea doar de mijloc

și și-a pus o barză-n cioc,

a aprins-o și-a zâmbit:

-„Ce-o să mor dintr-un cuțit?

Pân’ vin ăi de la Salvare,

mai poci să trag o țigare!”

Așa era Rică – tare.

Se cruceau țiganii toți,

(mardeiași, giolari și hoți)

Și țigăncile-nlemnite

se tânguiau pe șoptite.

Aoleu, ce n-ar fi dat

să-l vază pe Rică lat;

dar el, drept ca pălimarul,

își ținea doar brăcinarul

cu o mână, apăsat

și umbla în lung și-n lat

Rică – fante-njunghiat.

Ieșea luna dintr-un nor

roșie ca un bujor

și bătea un vânt de seară

subțirel, pe ulicioară

ca un plânset în suspine.

Dar Salvarea nu mai vine…

Rică s-a lăsat pe vine

și s-a-ntins pe îndelete

rezimat de un părete.

Craii toți de bucurie,

se făceau că îl îmbie:

-„Spune bă, tot te mai doare?”

El tăcea cu ochii-n zare.

-„Vrei Rică, să joci barbutu?”

Dar el tot făcea pe mutul.

Una, cum dădea să-l frece,

a țipat – că era rece!

Și când a sosit Salvarea

din el mai ardea… țigarea.

Bate vânt, lacrimă pică

după inima voinică!

Plânge-l inimă amară

că s-a dus în primăvară

ca o apă d-a ușoară

și ca fumul de țigară!

Cântă-l ghers și du-l departe

pe Rică – fante de Moarte!

Vioara

Cum stă-n sicriul ei cel mic culcată,

Vioara pare moartă înc-o dată.

Încremenit, arcușul subțirel

I-a amuțit alăturea și el,

Cel care sprinten alerga pe strune,

Și nici o melodie nu mai spune.

Voi știți prea bine că sunt o vioară,

Prieteni, care cântă să nu moară.

Clopot

Pierite chipuri, dintr-o ceață deasă

Memoria le vede prin perdele

Și ea atunci ca pe-un orfan mă lasă,

Întreagă regăsindu-se în ele.

Nălucile-nviate să le dărui

Vreau, celor vii, dar mă cuprinde teama

Clădirile de fum să nu le nărui

Și, grea, tăcerea își pogoară vama.

Un clopot fără limbă, mut sunt, cărui

Doar vântu-i sună uneori alama.

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker