Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Miron Radu Paraschivescu
Miron Radu Paraschivescu s-a născut la Zimnicea, la data de 2 octombrie 1911, într-o familie de intelectuali, și a fost poet, eseist, traducător și publicist. Miron Radu Paraschivescu are studii medii și superioare de artă plastică la Cluj-Napoca și București, și studii de filologie la Facultatea de Litere din București. După absolvire activează în cadrul redacțiile unor reviste de stânga, în perioada interbelică, cum ar fi: Cuvântul liber, Facla, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Lumea românească, Reporter.
În anul 1926 debutează în „Povestea vorbei”. După o pauză de patru ani reia activitatea publicistică în „Gazeta învățătorilor” din Ploiești. Primul volum publicat este „Oameni și așezări din Țara Moților și a Basarabilor” ce se petrece în anul 1938.
Are un debut strălucitor în poezie, cu volumul „Cântice țigănești”, ce apare în anul 1941, volum ce are mai multe ediții, cum ar fi cele din anii 1958, 1969, 1972. Mai publică volumele: „Laude” (1953), „Laude și alte poeme” (1959), „Declarația patetică” (1960), „Poezii” (1961), „Versul liber” (1965), „Tristele” (1968), „Scrieri, I – II” (1969) și „Ultimele” (1971). În afara activității redacționale sau a înființării unor reviste, s-a dedicat cu pasiune descoperirii și promovării unor tinere talente, mai ales avangardiști cum au fost Vintilă Ivănceanu, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov ș.a.
S-a remarcat ca un apreciat și neobosit traducător. Printre cei care s-au bucurat de atenția sa au fost Maxim Gorki, A.S. Pușkin, N-A. Nekrasov, F.G. Lorca, R.M. Rilke, A. Rimbaud, A. Malraux. Pe Miron Radu Paraschivescu lumea literară, îndeosebi critica literară, l-a remarcat ca fiind poetul cel mai plin de surprize, un „boem” subțire printre cărți și un intelectual de rasă. Aceștia mai spun că „în universul său liric el rămâne în esență un frondeur mereu egal cu sine, apropiat când de Whitman, când de Ion Barbu, când de Ungaretti, de Garcia Lorca sau de cântecul lăutăresc”.
Deși s-a înscris în Partidul Comunist din perioada de ilegalitate, începând cu mijlocul anilor ‘50 se dezice de doctrina comunistă și are atitudini împotriva acesteia și a Uniunii Sovietice, fapt ce-i atrage punerea sub urmărire. Spre sfârșitul vieții locuiește la Brașov, apoi la București, și se izolează la Vălenii de Munte. Moare la data de 17 februarie 1971, la București, la numai 60 de ani, fiind diagnosticat cu o boală incurabilă, dar este înmormântat la Vălenii de Munte.
Rică
Bate-un vânt pe ulicioară
peste inima amară,
bate-un vânt prin țigănie
peste inima pustie,
vânt ușor de primăvară
cu parfum de domnișoară.
Treci vântule fără teamă
că nu te mai bagă-n seamă
nici-o pirandă-mpudrată
cu buzele de mușcată!
Poci, tu vântule, să treci,
că focul lor n-o să-l seci
și nici lacrămile lor
după Rică din Obor!
Îl făceau toți zurbagiu,
dar altul ca el nu știu:
ăl mai prima barbugiu,
cuțitar, caramangiu,
ca un fante de spatiu.
Că nu era nici o fată
de el neamurezată,
nici nevastă cu bărbat
să nu-l fi râvnit la pat.
Și-avea ochii de migdale
de cătau la el cu jale,
și-avea ghiersul cântător
de cătau la el cu dor,
Rică – fante de Obor.
Când trecea prin cartier,
avea pasul de boier,
legănat și nepripit
unde se știa iubit.
De se lăsa cu bătaie
(că avea dușmani o droaie!),
atunci o făcea de oaie,
că până să scoți cuțitul,
el îți și lua piuitul.
N-avea pe lume păreche:
purta cercel la ureche
și-avea degetu-nflorat
c-o piatră de matostat.
Noaptea, când venea matol,
zicea din gură, domol,
ca un vânt care se duce
în inimă, s-o usuce,
ca steaua tremurătoare
de clipește-n bolta mare.
Uite-l, ăsta era Rică:
el de nimeni n-avea frică,
de nimeni nu se ferea,
cât este lumea de rea!
Și cum venea într-o seară
senină, de primăvară,
un țigan mai mărunțel
se tot da pe lângă el:
-„Dă, bă Rică, o țigare!”
Când căta prin buzunare,
parșivul, cu mâna scurtă,
i-a băgat cuțitu-n burtă.
Rică s-a-ndoit nițel
da’ l-a muclit pe mișel
de-a sunat și baba-n el.
Văicăreală mare-n stradă,
au dat toți buluc, grămadă:
sângele-i curgea șiroi
ca apa dintr-un butoi.
Toată partea muierească
a sărit să-l oblojească,
dar el nu vroia deloc;
se ținea doar de mijloc
și și-a pus o barză-n cioc,
a aprins-o și-a zâmbit:
-„Ce-o să mor dintr-un cuțit?
Pân’ vin ăi de la Salvare,
mai poci să trag o țigare!”
Așa era Rică – tare.
Se cruceau țiganii toți,
(mardeiași, giolari și hoți)
Și țigăncile-nlemnite
se tânguiau pe șoptite.
Aoleu, ce n-ar fi dat
să-l vază pe Rică lat;
dar el, drept ca pălimarul,
își ținea doar brăcinarul
cu o mână, apăsat
și umbla în lung și-n lat
Rică – fante-njunghiat.
Ieșea luna dintr-un nor
roșie ca un bujor
și bătea un vânt de seară
subțirel, pe ulicioară
ca un plânset în suspine.
Dar Salvarea nu mai vine…
Rică s-a lăsat pe vine
și s-a-ntins pe îndelete
rezimat de un părete.
Craii toți de bucurie,
se făceau că îl îmbie:
-„Spune bă, tot te mai doare?”
El tăcea cu ochii-n zare.
-„Vrei Rică, să joci barbutu?”
Dar el tot făcea pe mutul.
Una, cum dădea să-l frece,
a țipat – că era rece!
Și când a sosit Salvarea
din el mai ardea… țigarea.
Bate vânt, lacrimă pică
după inima voinică!
Plânge-l inimă amară
că s-a dus în primăvară
ca o apă d-a ușoară
și ca fumul de țigară!
Cântă-l ghers și du-l departe
pe Rică – fante de Moarte!
Vioara
Cum stă-n sicriul ei cel mic culcată,
Vioara pare moartă înc-o dată.
Încremenit, arcușul subțirel
I-a amuțit alăturea și el,
Cel care sprinten alerga pe strune,
Și nici o melodie nu mai spune.
Voi știți prea bine că sunt o vioară,
Prieteni, care cântă să nu moară.
Clopot
Pierite chipuri, dintr-o ceață deasă
Memoria le vede prin perdele
Și ea atunci ca pe-un orfan mă lasă,
Întreagă regăsindu-se în ele.
Nălucile-nviate să le dărui
Vreau, celor vii, dar mă cuprinde teama
Clădirile de fum să nu le nărui
Și, grea, tăcerea își pogoară vama.
Un clopot fără limbă, mut sunt, cărui
Doar vântu-i sună uneori alama.