Şlefuitorii de cuvinte/ Medalion literar – Mihai Prepeliţă

Mihai Prepeliţă este poet, dramaturg, actor, prozator, pu­blicist, traducător şi pictor român,  născut la data de 19 octombrie 1947 în satul Bahrineşti, Rădăuţi, azi regiunea Cernăuţi din Ucraina. Absolvă şcoala de 8 ani din satul natal, după care urmează Şcoala Medie nr. 10 din Cernăuţi cu predare în limba „moldovenească”.

După o încercare eşuată de a intra la Academia de Arte Plastice din Leningrad se înscrie la Chişinău la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat pe care o termină în anul 1970. Concomitent urmează cursurile şcolii de actorie şi regie al studioului Moldova-film.

Joacă în câteva filme şi pe scena unui teatru (Flacăra) din Chişinău. În anul 1969 se produce debutul literar, când citeşte în cenaclul „Mihai Eminescu”, în acelaşi timp cu Leonida Lari. Acest an se va dovedi fast pentru Mihai Prepeliţă. În afară de teatru şi film pictează portretele lui Mihai Eminescu şi ale Vero­nicăi Micle, debutează ca publicist în revista „Cultura” şi depune la Uniunea Scriitorilor manuscrisul volumului de versuri „Omul fără dragoste”.

În anul 1970 obţine licenţa Facultăţii de Litere şi este numit profesor la Prioziornoe, regiunea Odessa, dar nu va profesa aici din cauza carantinei de holeră. Este numit pictor prim la Stadionul Republican din Chişinău. Tot acum organizează prima expoziţie personală de pictură, la stadion, fără acord şi expoziţia este interzisă. În urma acestor evenimente îşi pierde postul. Nu rămâne mult fără slujbă şi este angajat pe postul de inspector-critic de artă la Fondul Plastic. În această perioadă călă­toreşte mult în spaţiul sovietic unde continuă să-şi perfecţioneze activitatea în teatru şi în pictură.

După multe întâmplări dureroase, cauzate de firea sa rebelă, este încadrat la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălţi. După ce locuieşte la Moscova pentru o vreme este expulzat, în anul 1986, în regiunea Iaroslavl, pe Volga, unde obţine statutul de cetăţean al Federaţiei Ruse. După doi ani revine la Moscova.

În tot acest timp scrie poezii, romane, dramatizează diferite lucrări (inclusiv de-ale lui M. Eminescu) şi traduce. Spre sfârşitul anului 1989, după nenumărate tentative, vizitează pentru prima oară România. Viaţa sa a fost într-o continuă mişcare. După anul 1990 reuşeşte să facă mai multe călătorii de documentare în India, Malaysia, Golful Persic, Singapore, Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria. Parte din lucrările sale au fost traduse în rusă, ucraineană, armeană, slovacă, greacă, engleză, franceză, germană, albaneză.

Mihai Prepeliţă devine cetăţean român în anul 1994, când se stabileşte la Bucureşti. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1984), membru al Uniunii Scriitorilor din URSS (1988), membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994), membru al Uniunii Confederaţiei Internaţionale a Uniunii Teatrale (1991).

Foarte multe personalităţi culturale de pe ambele maluri ale Prutului au scris despre scrierile lui Mihai Prepeliţă. Am să citez din Adrian Dinu Rachieru: „Osânditul său suflet, purtător al atâtor vieţi îl împinge spre varii preocupări; dar dincolo de mrejele teatrului sau prozei, el şi-a asumat, până la capăt, «destinul de poet pelerin» adică («un pumn de cenuşă»), ştiind prea bine că numele său e «o baltă de sânge/ peste Siberii». Acest «român din Bahrineşti» a rezistat pri­begind”. Dincolo de aventuroasa sa viaţă rămân picturile, romanele, traducerile, dramatizările şi poeziile sale, că te întrebi când a avut timp să le facă pe toate. Ar putea fi un exemplu pentru mulţi cu mult mai aşezaţi pe vatră.

 

Stau cu moartea la masă…

Stau cu Moartea la masă

la mine acasă

(deşi eu nu am casă…).

Mă probozeşte, haina,

că n-am fost cuminte,

deşi eu trăiesc cu cartofi şi linte…

Că aduc uneori la chilie

câte o fată

ori o muiere dezvorţată…

Stau cu coada între picioare

(deşi nu sunt lup sau câine…)

şi simt cum îmi cresc urechile de măgar,

aidoma lui Midas…

Hâşti-hâşti! face Moartea

cu coasa de grindarul casei,

mă cutremur de frică,

au nu cumva să mă cosească şi pe mine

de la pământ…

Nu-nu-nu, nu sunt un sfânt!

Păcatele mele, păcate,

pe jumătate iertate,

pe jumătate spălate

de lacrimile celor trei prunci,

pe care i-am adus pe lume,

de bune…

Fâş-fâş! Aud sub un tufiş:

o vulpoaică şireată

cu ochii ei mă îmbată

şi iar mă gândesc la păcat…

 

Port Crucea în spate –

acolo, Sus, pe Golgota,

poate voi fi iertat…

Moartea pufneşte în râs

şi dispare în neant…

 

1

Noapte de amor

Crinii au şi înflorit

Barba-mi albă

 

2

Mai puternică

iarba a spart asfaltul

Eu – neputincios

 

3

Urcior cu apă

Aştept curcubeul meu

ca să-l pot picta

 

4

În zorii zilei

doar lacrimi de chihlimbar

Viţa de vie

 

5

Cer posomorât

Nici o culoare vie

pictor – Dumnezeu

 

6

Stoguri în flăcări

apus de soare pictat

Orbul din mine

 

9

Prunul bătrân – ars

şi doar un ram viu în vârf

cuib de pasăre

 

10

Tutun şi votcă

Mesteceni în loc de tei

Basarabia