joi, 22 octombrie 2020

Şlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Cornelia Ionescu Ciurumelea

Este o poetă şi graficiană ce s-a născut la data de 30 mai 1959 în Bucureşti, dar este stabilită de mulţi ani în Râmnicu Sărat. A urmat cursurile Liceului de Artă din Buzău. Ca să îi încununăm biografia, amintim că, între anii 1978 şi 1985, a predat la clasele de pictură naivă ale Şcolii Populare de Artă Buzău, iar între anii 1979 şi 1989 a fost creator  de imprimeuri la Textila Buzău, semnând peste 500 de creaţii proprii.

De-a lungul vremii expune pictură, grafică, icoane pe lemn şi sticlă, panouri decorative, imprimeu textil şi sculptură în numeroase expoziţii personale şi de grup. Participă activ la tabere de creaţie în Gorj, Hunedoara, Maramureş şi Galaţi. Un an deosebit în creaţia artistei este acela că, în anul 2001, iniţiază tabăra de sculptură în lemn de la Meledic, unde, în cele şapte ediţii, expune zece sculpturi. De poezie, o altă latură a artei de care este bântuită Cornelia Ionescu Ciurumelea, s-a apropiat firesc.

A debutat cu volumul de autor în anul 2001 cu „Vinovată de poezie”, la Editura Rafet din Rm. Sărat. De atunci a mai semnat încă 16 volume, toate de versuri, ilustrate cu grafică proprie, la aceeaşi editură din Râmnicu Sărat. Pentru că grafica sa nu putea sta deoparte de creaţiile autorilor buzoieni, Cornelia Ionescu Ciurumelea a semnat ilustraţia de carte pentru unii autori care i-au cerut colaborarea. În acest fel, regăsim grafica sa în romanele lui Grigore Buga („Copiii lui Natural” şi „Fundul Evei”), în volumele de versuri ale lui Nicolae Peneş („Tăcutele iubiri”), Constantin Marafet („Trupul a devenit stepă”), Gabriel Peneş („Acvila”) şi în volumele altor autori. Versurile ce vă sunt propuse fac parte din volumul ,,Excentrica sinucidere“, apărut în anul 2017.

Smuls din infernul tăcerii…

sângele meu clocoteşte…

pulsul meu… urlă…

îşi loveşte tâmpla de lună…

nevrotic pendul

între frigul astral şi teama carnală…

între osânda iubirii şi angoasa polară…

între minutul sublim şi tămâia arsă-n altar…

Fiecare clipă e un păcat milenar…

Fiecare silabă mă sfâşie cu disperare…

Ard în poem… într-o excentrică sinucidere…

Mi-l scriu pe piele…

de parcă aş semna o capitulare…

De parcă-aş semna o capitulare…

pe vulnerabila-mi piele…

pe nervoasa mea carne…

pe nevrotica mea aşteptare…

desenez o rană esenţială…

c-o tristeţe capricioasă…

c-o linişte imperială a căderii de frunză…

c-o însingurare stratificată…

Desenez ultima zbatere

ce mi se aşează pe coapsă…

brumă însângerată…

şi strigătul viu al epidermei…

croncănit al ciorilor albe…

Desenez…

e singurul leac pentru singurătate…

De dragul unei femei

uiţi punctele cardinale…

te legi cu păsări la gură…

eşti fericit că te doare…

poţi avea curajul plecării…

urli eşecul îmbrăţişării…

din trup sfânt înfloreşti a cuvânt…

Din capcana unui curcubeu visceral

îţi dezlegi sângele obosit…

Va levita… negreşit…

peste câmpiile inimii mele…

cu amfore călcâie rănite de iarbă…

Se va dezbrăca de disperarea lui târâtoare…

Se va vărsa… fără culoare… în sângele meu…

verde şopârlă

otrăvită de-o floare mincinoasă de nalbă…

Păsări de noapte

cuvintele… ne intră sub aşternut…

În lespedea cărnii îşi cresc demonicul frig

şi crepusculare frisoane…

din care…

doar pe tine…

stăpânul lor…

mai pot să te strig…

Cuvintele nu-s perfecte…

nu-s sferice… au răni de cuţit…

incizii de teamă…

au infuzii de întuneric lichid…

au miros de gheaţă şi semn adânc de sublim…

Mă seduc… în lumina difuză…

Infidele… mincinoase… ca albul primului crin…

Le confund adesea

cu incandescentele tale atingeri de luturi…

braţe însămânţate cu luturi…

loading...
error: Content is protected !!