Cultură

Șlefuitorii de cuvinte – George LIXANDRU

Poetul și prozatorul George Lixandru s-a născut la data de 16 iulie 1959 în satul Scărișoara, comuna Cislău, din județul Buzău. Are o activitate bogată în presa de după anul 1990, la publicațiile „Oblio”, „Zig Zag”, „Expres Magazin”, „Opinia”, „Muntenia”, „Informația Buzăului”, „Buzăul”, „Jurnalul de Buzău” ș.a.

Debutul său literar a avut loc în anul 1972 în revista „Albina”, sub Baruțu Arghezi. De atunci a publicat versuri în „Convorbiri li- terare”, „Flacăra”, „Tomis”, „Opinia” și în multe altele. Editorial a derbutat în anul 2001, la Editura „Rafet”, cu volumul de versuri „Sonete de palavragiu”, volum ce a fost distins cu Premiul I la Concursul național de sonete „V. Voiculescu”, 2001. A mai publicat volu­mele „Anotimp în căpăs­tru” (2002), „Sexonete” (2002), „Noul testament – Poezia după George Lixandru” (2003), „Orașul pe fond alb (în pânda viermilor)” (2004), „Nebunul și pasărea albă a libertății” (2006) și „În pânda viermilor”, ediție bilingvă, (2009).

Prin anii 2010 a înființat la Buzău revista „Ilustrația culturală”, care, din păcate, nu a avut viață lungă. Apoi poetul dispare din peisajul literar buzoian, fără a mai participa la activități ale genului. Sau poate nu am eu cunoștință. De aceea nu știm dacă și ce anume a mai publicat. Mai știm că este laureat a nu mai puțin de 12 festivaluri de poezie. La două dintre ele ține cel mai mult: „Lucian Blaga”, Sebeș, 1991, și „Gheorghe Pituț”, Timi­șoara, 1999.

George Lixandru este un personaj rebel. Putem să îl considerăm ca un boem autentic. Aceste caracteristici l-au făcut să nu stea prea mult într-un loc. Gheorghe Istrate, poetul buzoian de mare calitate, scria următoarele: „El este un înger pedepsit să poarte o mască aspră, uneori agresivă, însă lăuntric omul este o rană înmiresmată și în veșnică supurare și supurarea aceasta este însuși humusul poeziei sale. El e, de fapt, o țandără sărită din oasele lui François Villon, taman aici la Cislău, în vâltoarea unei herghelii de rasă rară, pe care, poate, cândva, pe un strămoș al calului de Buzău își va fi fluturat eșarfa și magistrul Villon”.

O caracterizare cum nu se poate de adevărată. Ceea ce am mai aflat este că boemul din el a acaparat întrutotul omul. A intrat în conflict cu o parte dintre scriitorii buzoieni. Cu Marin Ifrim a dus un adevărat război în care s-au spus vorbe grele și s-au adus acuzații dintre cele mai grave. Nici politicienii nu au scăpat de verbul pamfletelor sale. La un moment dat, din cauza negestionării vieții așa cum ar fi trebuit, a ajuns să locuiască pe la prieteni și în gara Buzău. Aceste situații l-au făcut să intre în greva foamei, iar gândul sinuciderii i-a dat târcoale tot mai des, așa cum recunoaște în interviul acordat unui reporter de la „DCNews”, în anul 2014. Prin acea vreme avea în pregătire un roman intitulat „Jurnalul unui sinucigaș”. Nu știu care este soarta acestui roman.

Dincolo de toate păcatele omenești pe care le are, George Lixandru este cu adevărat  un poet valoros. Cei care au posibilitatea să-i parcurgă cărțile vor observa că versurile sale sunt încărcate de repere autobiografice, de tumultul preaplinului vieții sale, cu suișuri, dar și cu multe coborâșuri. Poate că dacă va citi aceste rânduri ne va da un semn. Eu îl aștept.

viermii de mulțime

viermii trandafirii

se trag din viermii roșii

viermii vernil

se trag din viermii verzi

viermii de altă culoare

se trag din viermii

de altă culoare

nu există miez

pe cât ei pot să roadă

exterioarele rămân mereu

aceleași

atrăgătoare și irezistibile

priviți-i cum se ițesc

din fiecare lucru

din fiecvare iluzie

minciuna fiindu-le

întotdeauna

acoperiș

adevărul nu mai există

cum de fapt nu există

nici acest simplu poem

reflecții din interiorul interiorului

petrec în fiecare zi între

aceste orizonturi pe niște cai

albi cai roșii cai verzi

sunt într-un fel de concediu

după o viață petrecută în spatele

altor orizonturi îmi propun să

ajung la marginea lor

galopând galopând

cunoaște un avânt fără

precedent industria de călărit

vastul program de

dezvoltare impune adâncul cerului

mi-au obosit ochii caii

s-au subțiat orizonturile

sunt tot mai departe ori poate

sunt altele sunt singur între

între vârfurile lor ca niște țepe

mă zbat între coperțile mobile

ale unui vis în care   m-am pierdut

aș putea spune că nici

nu știu dacă

aceste orizonturi  există mă

întorc totuși fără să cunosc vreun

drum de întoarcere aș putea zice

că sunt aproape de desăvârșire dar

poate că aceasta e doar ideea mea

de învârtire continuă

în cerc

Tata

Zilier

al epocii de aur, tata

cu șapca pe o oreche

și mațele ghiorăind,

călca pământul Cislăului

niciodată obosit,

niciodată sătul,

vorbea frumos, aproape strigând despre Marx

– auzise ceva în prizonierat la ruși –

și în șoaptă despre bunătățile care te

plictiseau mai demult,

Doamne, spunea amicilor, aș dormi cu radioul

în brațe cum dorm cu nevastă-mea,

ce de chestii nu știau ăștia!

La TV în vremea aceea bulgarii transmiteau

imagini despre calitatea cașcavalului

românesc;

seara se sfătuia cu ceilalți

unde este cea mai ieftină țuică,

cea mai ieftină spe­ ranță,

cum or fi arătând C.A.P.-urile

în America.

într-o zi

a depășit linia orizontului

cu șapca pe o ureche

și radioul sub braț

cum ai ține o pâine.

stigmate

m-am privit în ochi

mi-am numărat anii pierduți

am umblat prin cei

considerați nepierduți

oh cum floarea nerușinării

înfrumusețeză

senilitatea minciunii

viitorul care crește

să facem totul

democrația originală

anii pierduți m-au pierdut

inadaptabilitate

răsărit apunând la jumătate

verbele înjugate doar

la viitor

viermii luându-și pulsul

și pace vouă

comuniștilor

într-o floare nu se face

decât seară

intru în cuvânt și nu e

nici un înger aproape

voi face până la urmă

ce voi face

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

error: Continut protejat!!