Poetul și prozatorul George Lixandru s-a născut la data de 16 iulie 1959 în satul Scărișoara, comuna Cislău, din județul Buzău. Are o activitate bogată în presa de după anul 1990, la publicațiile „Oblio”, „Zig Zag”, „Expres Magazin”, „Opinia”, „Muntenia”, „Informația Buzăului”, „Buzăul”, „Jurnalul de Buzău” ș.a.
Debutul său literar a avut loc în anul 1972 în revista „Albina”, sub Baruțu Arghezi. De atunci a publicat versuri în „Convorbiri li- terare”, „Flacăra”, „Tomis”, „Opinia” și în multe altele. Editorial a derbutat în anul 2001, la Editura „Rafet”, cu volumul de versuri „Sonete de palavragiu”, volum ce a fost distins cu Premiul I la Concursul național de sonete „V. Voiculescu”, 2001. A mai publicat volumele „Anotimp în căpăstru” (2002), „Sexonete” (2002), „Noul testament – Poezia după George Lixandru” (2003), „Orașul pe fond alb (în pânda viermilor)” (2004), „Nebunul și pasărea albă a libertății” (2006) și „În pânda viermilor”, ediție bilingvă, (2009).
Prin anii 2010 a înființat la Buzău revista „Ilustrația culturală”, care, din păcate, nu a avut viață lungă. Apoi poetul dispare din peisajul literar buzoian, fără a mai participa la activități ale genului. Sau poate nu am eu cunoștință. De aceea nu știm dacă și ce anume a mai publicat. Mai știm că este laureat a nu mai puțin de 12 festivaluri de poezie. La două dintre ele ține cel mai mult: „Lucian Blaga”, Sebeș, 1991, și „Gheorghe Pituț”, Timișoara, 1999.
George Lixandru este un personaj rebel. Putem să îl considerăm ca un boem autentic. Aceste caracteristici l-au făcut să nu stea prea mult într-un loc. Gheorghe Istrate, poetul buzoian de mare calitate, scria următoarele: „El este un înger pedepsit să poarte o mască aspră, uneori agresivă, însă lăuntric omul este o rană înmiresmată și în veșnică supurare și supurarea aceasta este însuși humusul poeziei sale. El e, de fapt, o țandără sărită din oasele lui François Villon, taman aici la Cislău, în vâltoarea unei herghelii de rasă rară, pe care, poate, cândva, pe un strămoș al calului de Buzău își va fi fluturat eșarfa și magistrul Villon”.
O caracterizare cum nu se poate de adevărată. Ceea ce am mai aflat este că boemul din el a acaparat întrutotul omul. A intrat în conflict cu o parte dintre scriitorii buzoieni. Cu Marin Ifrim a dus un adevărat război în care s-au spus vorbe grele și s-au adus acuzații dintre cele mai grave. Nici politicienii nu au scăpat de verbul pamfletelor sale. La un moment dat, din cauza negestionării vieții așa cum ar fi trebuit, a ajuns să locuiască pe la prieteni și în gara Buzău. Aceste situații l-au făcut să intre în greva foamei, iar gândul sinuciderii i-a dat târcoale tot mai des, așa cum recunoaște în interviul acordat unui reporter de la „DCNews”, în anul 2014. Prin acea vreme avea în pregătire un roman intitulat „Jurnalul unui sinucigaș”. Nu știu care este soarta acestui roman.
Dincolo de toate păcatele omenești pe care le are, George Lixandru este cu adevărat un poet valoros. Cei care au posibilitatea să-i parcurgă cărțile vor observa că versurile sale sunt încărcate de repere autobiografice, de tumultul preaplinului vieții sale, cu suișuri, dar și cu multe coborâșuri. Poate că dacă va citi aceste rânduri ne va da un semn. Eu îl aștept.
viermii de mulțime
viermii trandafirii
se trag din viermii roșii
viermii vernil
se trag din viermii verzi
viermii de altă culoare
se trag din viermii
de altă culoare
nu există miez
pe cât ei pot să roadă
exterioarele rămân mereu
aceleași
atrăgătoare și irezistibile
priviți-i cum se ițesc
din fiecare lucru
din fiecvare iluzie
minciuna fiindu-le
întotdeauna
acoperiș
adevărul nu mai există
cum de fapt nu există
nici acest simplu poem
reflecții din interiorul interiorului
petrec în fiecare zi între
aceste orizonturi pe niște cai
albi cai roșii cai verzi
sunt într-un fel de concediu
după o viață petrecută în spatele
altor orizonturi îmi propun să
ajung la marginea lor
galopând galopând
cunoaște un avânt fără
precedent industria de călărit
vastul program de
dezvoltare impune adâncul cerului
mi-au obosit ochii caii
s-au subțiat orizonturile
sunt tot mai departe ori poate
sunt altele sunt singur între
între vârfurile lor ca niște țepe
mă zbat între coperțile mobile
ale unui vis în care m-am pierdut
aș putea spune că nici
nu știu dacă
aceste orizonturi există mă
întorc totuși fără să cunosc vreun
drum de întoarcere aș putea zice
că sunt aproape de desăvârșire dar
poate că aceasta e doar ideea mea
de învârtire continuă
în cerc
Tata
Zilier
al epocii de aur, tata
cu șapca pe o oreche
și mațele ghiorăind,
călca pământul Cislăului
niciodată obosit,
niciodată sătul,
vorbea frumos, aproape strigând despre Marx
– auzise ceva în prizonierat la ruși –
și în șoaptă despre bunătățile care te
plictiseau mai demult,
Doamne, spunea amicilor, aș dormi cu radioul
în brațe cum dorm cu nevastă-mea,
ce de chestii nu știau ăștia!
La TV în vremea aceea bulgarii transmiteau
imagini despre calitatea cașcavalului
românesc;
seara se sfătuia cu ceilalți
unde este cea mai ieftină țuică,
cea mai ieftină spe ranță,
cum or fi arătând C.A.P.-urile
în America.
într-o zi
a depășit linia orizontului
cu șapca pe o ureche
și radioul sub braț
cum ai ține o pâine.
stigmate
m-am privit în ochi
mi-am numărat anii pierduți
am umblat prin cei
considerați nepierduți
oh cum floarea nerușinării
înfrumusețeză
senilitatea minciunii
viitorul care crește
să facem totul
democrația originală
anii pierduți m-au pierdut
inadaptabilitate
răsărit apunând la jumătate
verbele înjugate doar
la viitor
viermii luându-și pulsul
și pace vouă
comuniștilor
într-o floare nu se face
decât seară
intru în cuvânt și nu e
nici un înger aproape
voi face până la urmă
ce voi face
