Cultură

Șlefuitorii de cuvinte – Elena BĂLĂȘANU

Elena Bălășanu este o tânără poetă din Oltenia, o a doua prezență la această rubrică în decurs de o lună, după ce am prezentat-o pe Gela Enea. Elena Bălășanu s-a născut la data de 24 noiembrie 1982 în Caracal. După ce a absolvit școala generală și liceul în orașul natal, a urmat Facultatea de Litere din cadrul Universității din Craiova, secția română și engleză, promoția 2005. De atunci locuiește și profesează în acest frumos oraș.

Scrie de când se știe, în principal poezie, având colaborări la revistele „Mozaicul”, „Scrisul românesc”, „Prăvălia culturală”, „Ate­neu”, „Spații culturale”, „Ex Ponto”, „Bucovina literară”, „Ramuri” și pe platformele literare „O mie de semne” și „Noise Poetry”, dar și cu apariții în antologiile Caie­tele revistei „Sud” nr. 4/2005 și „Literatura tânără 2007”, volum alcătuit de Irina Petraș, Cluj-Napoca, 2007.

A participat la numeroase concursuri lite­rare, obținând câteva premii prestigioase: Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Panait Cerna”, Tulcea, 2018, Premiul Special pentru un autor din Oltenia la Concursul Național de Poezie „Traian Demetrescu”, Craiova, 2019 și a fost declarată câștigătoarea celei de-a cincea ediții a Concursului Național de Poezie „Constantin Nisipeanu”, Craiova, 2019.

Deși a scris și publicat destul, nu s-a grăbit să-și vadă numele pe o carte. Acest lucru s-a întâmplat abia în anul 2020, când la ­Edi­tura Aius din Craiova s-a consemnat debutul editorial cu volumul „Singurătatea nu ne face mai buni”. Probabil, mulți se vor întreba de ce acordăm atenție celor care au publicat, în volum, atât de puțin. Cunosc mulți autori, de vârste diferite, care au ­pu­blicat enorm, unii până la vârste tinere au în palmares romane, volume de versuri, de eseuri scrise când încă erau elevi de liceu. Mă întreb când au avut timp să studieze materiile pentru anii de studii? Dar și tehnicile diferitelor specii literare. Elena Bălășanu a muncit enorm citind și cizelându-și poeziile, nelăsând nimic la voia întâmplării. Liviu Antonesei, un important scriitor român contemporan, cel care are blogul Cercul Poeților Apăruți, are numai cuvinte de laudă încă de la primul poem citit al Elenei Bălășanu și nu a putut să se abțină și să nu noteze și să o încurajeze: „Un lirism care asociază fericit tăietura precisă a frazei lirice cu pros­pețimea imagistică și lexicală. Când poemul o cere, Elena nu evită imaginea insolită sau asocierea de cuvinte provocatoare”.

Eu m-am întâlnit cu poezia sa mai ales în revista noastră de suflet, „Spații culturale”, e adevărat în doze mici, asemenea esen­țelor tari. Este o poetă înzestrată, de forță și de mare viitor. În versurile sale sunt surprinse activități „domestice” din viața noastră, atâta câtă este în aceste vremuri buimace, fără să frizeze obscenițățile pe care unele „poiete” le folosesc pentru a impresiona o anumită parte a criticii și a cititorilor. Poezia este o stare generală de înălțare spirituală, iar sexualitatea, dacă nu-i exhibiționistă, se produce în intimitate. Pentru acestea o prețuiesc și o încurajez pe Elena Bălășanu.

Singurătatea nu ne face mai buni

închiși în case ne ghemuim și așteptăm

suntem și noi perle în corpuri moi

la marginea orașului oamenii

s-au instalat confortabil

în case încăpătoare

se privesc de la geamuri

și își zâmbesc

fiecare în spațiul lui

cu gândurile lui

cu lucrurile înșirate prin curte

o bicicletă, o căsuță de jucărie, un leagăn

o femeie trecută de 30

își atinge părul în oglindă

apoi fața, apoi buzele

vântul atinge firele

de înaltă tensiune și cântă.

poetă la cratiță

gătesc și în cap îmi răsună

cuvintele lui Anne Sexton

trăiește sau mori

îmi imaginez că sunt

singura ei prietenă adevărată

ea învârte tigaia, eu mai pun ce mai trebuie

ne contrazicem în legătură cu sarea

mie îmi place mâncarea bine făcută

chiar dacă se arde pe ambele părți

ea e cumpătată în toate

sau poate că nu

o privesc cu uimire

încerc să-mi dau seama ce simte

ca un ultim gest al prieteniei noaste.

II.

Eu m-am născut empatică

și nu am țipat

doar pentru mine.

Am țipat pentru toate femeile

moarte înaintea mea,

pentru cele care vor veni

după mine,

am țipat cât am putut de tare

și pentru tine,

apoi te-am auzit icnind

că ți-au înghețat picioarele.

Aveai ștrampi de mătase

culoarea piciorului,

eu îi aveam negri.

Eu am devenit femeie

cu mult timp în urmă,

în mine nu mai e nimic

transparent.

O să înveți și tu ca toate femeile

că nimic din ceea ce ni s-a spus

nu este adevărat.

O să înveți și o să plângi.

De atunci o să plângi în fiecare zi.

semne

ești așa prostuță

– îmi spui-

iar eu mă supăr

da, știu, plâng adesea fără motiv

îți vorbesc despre toate nimicurile

mă agăț de tine și simt că

doar așa pot să respir

e din nou primăvară

i-am arătat Ceciliei semnele

am atins mugurii abia treziți

cred că era un tei

acum mai toți copacii arată la fel

și noi, ca toate cuplurile trecute de 16 ani,

cerem tot mai puțin unul de la altul

rămâne doar iluzia că am trăit tot ce se putea

pielea noastră mirosind a flori de salcâm

locul de lângă râu unde mi-ai spus

– așa trebuie să fie și-n rai

memoria ca un vierme ce ne ține pe loc

și noi mușcând unul din altul.

când memoria nu te lasă

să mănânci singur

azi am făcut cartofi prăjiți

sfârâiau în tigaie și se perpeleau încet

ca degetele mele când îți atingeau pielea

și m-am gândit

că nu pot să mănânc fără tine

hai să împărțim cartofii aceștia

cum împărțeam aceeași respirație

apoi hainele când dor­meam la tine

patul mic de cămin, visele

până am vrut eu să des­chid fereastra

să sfâșiem liniștea.

Articole similare

error: Continut protejat!!