1996: Milan vs. Verona – George Weah aleargă cu balonul din propriul careu pe toată lungimea terenului, driblează un mănunchi de jucători, dă mingea pe lângă ultimul apător, iar de la marginea careului șutează lucid, la colțul lung, fără nicio șansă pentru portarul advers. O cursă incredibilă de vreo 70 de metri, doar una dintre fazele „de povestit la nepoți” pe care fotbalul din Italia ni l-a oferit, atunci când cel din România nu mai era în stare.
Era fotbal, dar nu așa cum era noi obișnuiți. Pentru mai bine de o decadă, prima ligă italiană nu era doar ceva la care ne uitam, era ceva ce simțeam. De la urletele sincronizate ale ultrașilor, ca niște strigăte care precedau marile bătălii, până la umbrele adânci lăsate pe teren de cei patru stâlpi ai legendarului Luigi Ferraris. Fotbalul italian din anii ’90 arăta diferit, suna diferit, iar pentru cei îndeajuns de norocoși încât să-l fi privit măcar o dată din tribunele vreunui stadion, încă se simte diferit.
Fotbalul de azi se vrea a fi mai civilizat, mai rafinat, mai prietenos cu ochiul spectatorului novice. În anii aceia însă, era brut într-un mod studiat, aproape cinematografic. Serie A era liga reflectoarelor intense, a stadioanelor vechi, care păreau arene de gladiatori și a tricourilor cu mâneci lungi agățându-se de brațele jucătorilor sub ploile de noiembrie. Până și acestea, tricourile, au devenit iconice. Nu doar datorită jucătorilor imenși care le purtau, dar și pentru aspectul inconfundabil. Niciuna dintre ligile bătrânului continent nu se poate lăuda cu tricouri atât de frumoase precum cele din Italia anilor ’90. Fiorentina cu acel Nintendo, firmă de care noi copiii din România nici nu auzisem, tronând mare pe piept, Milan cu dungi negre și roșii, aproape ca ale unei mașini de Formula 1, Sampdoria și omul cu pipă de pe piepturile atacanților Vialli și Mancini…
În Italia, nu se putea altfel, și portarii aveau „swagger”: Pagliuca, omul care purta mânecile suflecate până la coate și pentru care mănușile păreau mult prea mari, Peruzzi, construit mai degrabă pentru boxul de categorie grea sau pentru fotbal american. Totul părea mai mare decât în viața reală în acea eră a fotbalului din Italia. Camerele încadrau totul diferit, reluările repetate agonizant, în slow-motion, dădeau meciurilor alura unor filme regizate de Fellini. Până și cele trei degete împreunate, flururând în aer în semn de protest deveniseră un gest imitat la nivel global. „Il calcio” nu era doar un campionat de fotbal, era ca o fereastră către o altă lume. Iar înainte ca internetul să ne ofere acces instant către orice informație, Gazzetta dello Sport, ziarul tipărit pe hârtie roz, continua spectacolul și după meciuri, oferindu-ne, totodată și cele mai noi bârfe legate de marile transferuri. Cu mult înainte de Fabrizio Romano. Tot după meciuri, venea „Moviola” lui Carlo Sassi, un show unic, axat exclusiv pe fazele contradictorii, o chestie inventată pentru a rezolva enigme de arbitraj, dar mai ales pentru a alimenta discuții interminabile și comentarii pasionante. Tipic italienesc. Cântat inclusiv de Toto Cutugno, în „L’italiano”.
Mai presus de toate, Serie A oferea cel mai bun fotbal și cei mai buni fotbaliști de pe planetă. E lesne să afirmi că Il Calcio devenise extrem de defensiv în anii ’90. Construit pe numele unor apărători legendari (Baresi, Maldini, Nesta, Cannavaro), era totodată o întrecere unde magia își făcea apariția negreșit pe linia de treizeci adversă. Baloanele de aur se îngrămădeau în vitrinele tuturor granzilor, iar fachiri precum Baggio, Ronaldo, Batistuta, Totti, Del Piero sau Zidane aveau mai de fiecare dată la ei acea iarbă a fiarelor cu care spărgeau lacătele apărărilor aglomerate. Erau oamenii care aduseseră incongruența în fotbalul italian devenit pragmatic, dar și flamboaiant. Sfinți sau diavoli, în funcție simpatii sau antipatii față de echipele la care jucau, ei erau superstarurile pe care Serie A ni le trimitea în fiecare weekend, via micile ecrane din sufrageriile blocurilor comuniste.
Ca toate epocile aur, n-a durat la nesfârșit. După 2000, fântâna cu bani din Italia a secat. Superstarurile au plecat, Fiorentina, Sampdoria și Parma au dat faliment, iar Juventus a fost lovită de „Calciopoli”, scandal de pe urma căruia parcă nu-și mai revine. Inter și Milan au schimbat vreo trei patronate, Lazio și Roma merg pe avarie. Banii s-au mutat în Anglia, iar paginile Gazzettei au pălit odată cu boom-ul internetului. Voleurile lui Batistuta sunt doar amintiri. Poate că d-aia ne e atât de dor. Pentru că nu era doar despre fotbal, ci despre o eră în care fotbalul arăta atât de diferit. Chiar și-așa, sărăcit cum e, „Il Calcio” nu este doar un sport, o ligă, este un fenomen cultural adânc înrădăcinat în inima Italiei, dar și a multor români care au copilărit înainte de internet.
