Semn de carte / Dimitrie Cantemir, un academician al veșniciei

Constantin MARAFET

Istoria m-a fascinat dintotdeauna. Nu pot uita cele mai frumoase ore din gimnaziu, când profesorului de excepție Lixandru Ilie îi dădeau lacrimile, la propriu, când ne vorbea despre câte un domnitor sau despre vreo bătălie câștigată ori pierdută. Vorbea cu atâta însuflețire, încât eram cu toții electrizați. Trăiam pur și simplu luptele, eram acolo, încât, când ajungeam acasă, ne confecționam săbii din lemn de brad. Deveneam domnitori și răzeși, voievozi sau iobagi și orele se pierdeau în nostalgii.

N-aveai cum să nu iubești istoria neamului, nu avea cum să nu te înalţe sentimentul patriotic pentru neam și glie cu un astfel de profesor. Oricare dintre colegii mei, chiar și după atâția ani, pot răspunde de nota 10 la întrebările despre istoria neamului.

Peste ani, după ce am încheiat mileniul doi și secolul douăzeci și am făcut pregătirile necesare pentru mileniul trei și secolul douăzeci și unu, am primit un telefon de la domnul ing. Traian Pândaru, care m-a rugat să-l ajut în demersul dumnealui de a edita și tipări monografia comunei Stănilești. L-am întrebat curios dacă se referea la Stănilești, localitatea în care fusese învins Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723, a fost domnul Moldovei în două rânduri, martie-aprilie 1693 și 1710-1711, și un mare cărturar român. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru”). Am auzit imediat pe fir mirarea interlocutorului la remarca mea privind Stănileştiul. Încântat peste măsură de ţinerea mea de minte a evenimentului istoric îndepărtat, ing. Traian Pândaru a adăugat că ar vrea cu atât mai mult să lucrăm împreună la acastă carte. Deşi putea tipări cartea oriunde, a ales ca impozitele să rămână la Râmnicu Sărat. M-a impreionat încă o dată patriotismul local de care dădea dovadă.

Am bătut palma, cum se zice, și am reuşit în timpul scurt pe care îl aveam la dispoziție să-i editez și să-i tipăresc monografia care conținea peste 500 de pagini format A4, scrisă de un profesor din Stănileşti și finanțată de ing. Traian Pândaru.

Ulterior am mers cu dumnealui la Stănilești, pentru prezentarea cărţii. Pe drum, din curiozitate, l-am întrebat care era legătura dumnealui cu respectiva comună. Răspunsul a venit duios: „Aici m-am născut”. Nu aș fi crezut, dacă nu-mi spunea chiar dumnealui. Îl știam, îl știu un patriot râmnicean desăvârșit.

Emoția că aveam să merg pe urmele lui Dimitrie Cantemir îmi creea o neliniște cosmică. Acolo am aflat printre altele și despre implicarea ing. Pândaru în comunitate, finanțând mai multe obiective de interes local. Am fost primiți ca nişte învingători. Era la fel de respectat ca la Râmnicu Sărat.

Apoi, cum se scurge umbra, la o distanță apreciabilă de ani, aflându-mă acasă la poetul Hristache Lungu, colegul de la școala de literatură de la București și prietenul lui Nicolae Labiș, acesta mi-a oferit mai multe cărți în urma unei discuții despre istoria românilor: „Cred că aceste cărți ar sta mai bine la dumneata în bibliotecă. Văd că iubeşti istoria cu patimă”.

Printre cărţile primite erau două tomuri cu operele lui Dimitrie Cantemir, vechi, foarte vechi. Este vorba despre Tomul V, tipărit de Societatea Academică Română, la tipografia Curții, Proprietar F. Gőbl, în anul MDCCCLXVIII (1878), cu titlul OPERELE PRINCEPELUI DEMETRIU CANTEMIRU cu o prefația (prefață) și un glossariu (glosar) de G. Sion (1822-1892), scriitor, secretar general al Societății Academice Române și, ulterior, vicepreședinte al Academiei, și Tomul VIII, cu același titlu, dar cu o scriere mai aproape de cea de azi, OPERELE PRINCIPELUI DIMITRIE CANTEMIR, publicat de ACADEMIA ROMÂNĂ, în anul 1901, cu mențiunea că „originalul manuscript al autorului, păstrat în arhivele principale din Moscva ale Ministerului de Externe, cu o prefață a lui Gr. G. TOCILESCU, (Grigore George Tocilescu, n. 26 octombrie 1850 – d. 18 septembrie 1909, a fost un istoric, arheolog, epigrafist și folclorist român, membru titular al Academiei Române (1890), un portret (al lui Dimitrie Cantemir) și două facsimile, tipărit la INST. DE ARTE GRAFICE CAROL GŐBEL”. A se observa asemănarea de nume a proprietarului, primul F. Gőbl, iar cel deal doilea Carol Gőbel, probabil Carol Gőbel fiind fiul lui F. Gőbl, dar despre care nu avem informații în acest sens.

Le-am răsfoit din curiozitate chiar în ziua primirii lor, bucuros că sunt în posesia unor cărți atât de valoroase și de vechi. Aș fi dorit să le donez unei biblioteci, dar cum în lume a apărut tendința criminală de a da foc cărților vechi, chiar și celor mai noi, prefer să rămână la mine.

Timpul nu mi-a permis până acum, când este aproape sfârșiul Anului Cantemir, și iată că a sosit vremea să le citesc. Și dacă tot am reușit, vreau să împărtășesc cu dumneavoastră impresiile de lectură. Vreau să menţionez că voi folosi pe alocuri grafia cărții.

Așadar, Tomul cu numărul V este împărțit în două părți. Partea întâi se referă la Evenimentele Cantacuziniloru și Brâncoveniloru, iar partea a doua – a  Divanulu. Extrem de interesantă este însă PREFACIA (Prefața) domnului G. Sion. Vă voi reda din prefață, fragmente în grafia originală, fără să le „traduc”, iar dacă eu le-am înțeles, le veți înțelege și dumneavoastră. Astfel aflăm că: „Acésta scriere mai antâiu a fostu publicata în <Archiv’a Romanésca>, publicatiune periodica ce au aparatu în Iassi în annii 1841 si 1845 sub redactiunea D-lui M. Cogalnicénu, carele în epoc’a Renascerei a fostu unulu din cei mai principali propagatori ai romanismului prin studiele, prelectiunile si publicatiunile salle istorice. Publicatiunea s’a facutu dupe ua traductiune de Banulu Vasile Vârnavu”.

Iată, pe lângă informația de bază, și o lecție pentru noi, cei care uită a menționa sursa publicației. Primind sarcina de a supraveghea publicarea acestei cărți, un fel de redactor de carte din zilele noastre, un îngrijitor de ediție ori editor, acad. G. Sion simte responsabilitatea acestui demers ca pe o datorie morală și patriotică. În sarcină îi revine și traducerea după o copie primită de la D. Dimitrie Sturza, și el membru al Societății Academice, copie făcută după un exemplar în Biblioteca de la Goettingen. Totodată ne spune că textul grecesc este și el o traducere a lui George I. Zavira, care în prefață afirmă că textul original a fost scris de Cantemir în limba moldavă, apoi tradusă în rusă, germană etc. Să se fi pierdut, prin traduceri succesive, din originalitate, din text, din stilul lui Dimitrie Cantemir, e foarte posibil. Însă acad. G. Sion pune la îndoială autenticitatea cărții. Nu crede că este scrisă de Cantemir: „Cu tóte acestea, dacă ar fi studiatu alte opere alle lui Cantemiru, sau ar fi răsfoitu pucin chronicarii nostri, s’ar fi aflatu în faci’a unoru contradiceri si anomalii ce ar fi pussu la indoiiéla autenticitatea ei. Traducătoriul de astadi ânse, cu tóta verenațiunea ce si ellu pórtă numele lui Cantemiru, crede a nu peccatui arătând aice indicele ce-lu punu in assemine îndoéla; ci din contra, cà ar comitte unu peccatu attribuindu lui Cantemiru opere ce nu ar fi alle salle”.

El mai spune că, neavând în posesie originalul cărții, este greu să susțină că aparține lui Cantemir deoarece pentru celelalte opere s-au descoperit ulterior traducătorii. Prin urmare traducătorii ruși, germani, greci nu au de unde aduce dovezi că este scrisă de Cantemir și mai ales în limba moldovenească. Acad. G. Sion se pare că a comparat metoda și felul naraţiunii din această operă cu alte opere ale lui Cantemir și că aceasta ar fi inferioară celorlalte, adică lipsită de inteligență, talent și de conștiință istorică. Despre scrierea celorlalte opere spune că este sever cu textul și exact, nu cum este aici, laconic, lipsit de metodă, chiar în descrierea unor evenimente care s-au petrecut exact în timpul său. Datează cartea a fi fost scrisă prin 1716-1717, deci cu 5 ani înainte să emigreze în Rusia. Se poate spune, aşadar, că era destul de matur, nu un începător în ale scrisului. Apoi, G. Sion se dovedește un fin intelectual, un bun cunoscător al istoriei noastre, punând întrebări și punându-și întrebări precum: Cum a fost posibil ca Dimitrie Cantemir, ginere al lui Șerban Vodă Cantacuzino, să nu cunoască împrejurările morții socrului său, de exemplu, sau evenimentele venirii sale la Domnia Moldovei (1716, 1717, 1718) pe care le descrie rece, sec, arid și despre care să vorbească despre sine la persoana a treia? Apoi își pune o altă întrebare retorică și pertinentă: Putea Cantemir să scrie mai puțin și mai prost decât contemporanii săi N. Costin și I. Neculce? În condițiile în care Cantemir este pus între cei mai însemnați scriitori ai secolului, putea oare să scrie cu atâta superficialitate? Deja înclin să-l cred aici. Dar haideți să vedem mai departe!

Pentru a doua lucrare din această carte, „Divanul”, acad. G. Sion se pronunță în aceiași termeni și anume că și această lucrare este supusă discuțiilor de aceeași natură ca și precedenta, adică nu ar fi scrisă de el. Alăturarea lor în această carte să nu fie întâmplătoare și tocmai din această cauză să fie publicate la comun? mă întreb eu acum. Aflăm însă că „Divanul” s-a tipărit pentru întâia dată la Iași, în zilele lui Antiochu Cantemiru, fratele mai mare al lui Dimitrie, în anul 1698. Iar în anul 1865, B. P. Hasdeu o republică în „Archiva Istorica”, pe care o califică a fi o operă filozofică, însă G. Sion, în prefață, nu este de acord, „fiindu cà in ea nu domina unu adeveratu spiritu filozoficu”, ci mai degrabă un îndemn de a face pe om să fugă de societate spre a-și duce viața în chiliile mănăstirilor și sub stăpânirea bisericilor. G. Sion încearcă să demonstreze folosind informații și fapte istorice că nu putea să fie scrisă de Cantemir. Aici, pentru această lucrare, se prevalează și de vârsta când ar fi putut fi scrisă, concluzia lui fiind că pe la 15-16 ani, iar publicarea cărții s-a petrecut când avea 21 de ani. Crede că o astfel de carte nu se poate scrie mai repede de 3-4 ani. De aici concluzia că ar fi fost concepută pe la 16 ani şi imposibil de realizat la o asemenea vârstă în logica lui G. Sion. Eu aș spune că asta ar explica unele lacune, superficialitatea și grabă cu care a fost scrisă și nu că nu-i aparție. Să nu uităm totuși că Dimitrie Cantemir l-a avut profesor pe vestitul și eruditul Ieremia Cacavelas. O altă explicație a lui G. Sion ar fi că familia lui nu a fost una învățată, care să mai fi scris carte, o afirmaţie însă nesusținută de adevărul istoric. Chiar dacă în țară nu prea erau școli ori învățați, este cunoscut faptul că domnitorii puneau pentru odraslele lor profesori, chiar aduși din străinătate, ca descendenţii să capete din copilărie o educație desăvârșită pentru atunci când vor ajunge pe tron.

Din unele surse istorice aflăm că la etatea de 11 ani Dimitrie Cantemir a fost trimis la Constantinopol ca zălog pentru „cumințeia” tatălui său ca domn al Moldovei. Acestea le spune Zavira, precum şi că acolo a fost înconjurat de profesori care s-au ocupat cu educația lui. Iată că din altă sursă, credibilă de această dată, aflăm că nu a fost așa, că nu Dimitrie a trimis, ci fratele mai mare, Antiohu, aşa ne spune Ioan Neculce, cronicarul. Malițios şi mai mult pentru a pune la îndoială afirmația acestuia, se înteabă G. Sion de ce  nu a ajuns „cărturar”.

Că Dumitrie a rămas în țară, e clar, pentru că la moartea tatălui său se afla la Iași, unde armata țării l-a găsit și l-a proclamat domn, deși era încă un copil. Însă după nici trei săptămâni de domnie, din ordinul sultanului, a fost luat și dus la Constantinopole.

Rămânând doar cu vreo cincizeci de pungi de bani după moartea tatălui, frații Cantemir erau considerați săraci, cu toate că o pungă valora cam cinci sute de lei vechi, după cum ne spune Neculce în Letopisețul editat la 1872, la pag. 245. Erau trecuți la săraci, e drept, dar nu la cei lipiți pământului. Sărac fiind acum, Dumitrie Cantemir dă dovadă de o inteligență extraordinară – oare de ce nu a comentat acest lucru acad. G. Sion – și găsește căi să trăiască și să se instruiască, ajungând să fie respectat la Constantinopol, încât este trimis pe tronul Moldovei învingându-i chiar și pe grecii fanarioți care doreau la rândul lor tronul: „Fiindu ellu omu istețiu, scriindu si carte turcéasca bine, <se vestisse acmũ in totu Tiarigradulu numele lui, de-lu „chemau Agii la ospetele loru celle turcesci, pentru prietesugulu ce avea cu densii>” .Așa l-a descris cronicarul N. Costinu (Nicolae Costin, n. 1660 – d. 1712).

Se pune totuși întrebarea următoare: Dacă acad. G. Sion credea că nu-i aparțin sau că sunt scrise prost aceste cărţi ale lui Cantemir, de ce a mai acceptat propunerea Academiei ca să îngrijească această ediție? Sau Academia, când a luat act de ipoteza lui G. Sion, de ce a mai publicat acest tom? Întrebări retorice, evident. Cine să mai răspundă?…

Oricum, prefața inundă de fapte istorice, e delicioasă și m-au impresionat gândirea, cronologia, structura prefeței care este clar superioară celor din ziua de astăzi, împărțirea ei pe „capitole” numerotate, de genul „observația numărul 1, 2 s.m.”. E o lecție pentru noi, cei superficiali și grăbiți. Rămân multe lucruri de discutat din cele pe care acad. G. Sion le-a afirmat aici. Că are sau nu are dreptate, nu știu. Nu pot să mă pronunț eu. Eu nu judec. Văd însă că nici timpul nu a judecat. A rămas doar o ipoteză a lui G. Sion pe care toți au ignorat-o. Așa voi face și eu.

Totuși, până la urmă, acad. G. Sion îi recunoaște meritele lui Cantemir: „càndu s’a vediutu in faci’a unoru idei superiore si a voitu se leesprime in romnesce, ellu s’a făcutu creatoriu de cuvinte, si chiar neologu. Glossariulu ce amu adaossu la capetulu volumului acestuia arata nu numai vorbele barbare imprumutate din limb’a slavona, grecésca și chiaru turcésca, care se vede cà erau in usu pe atuncea, dar si pe acellea imprumutate de la limb’a latina-muma, cari nu s’au scrissu de nimeni altulu pena la eliu…”. Chiar dacă aceste lucrări au fost scrise în tinerețe, G. Sion nu înțelege de ce nu le-a rescris.

Până la ultimul cuvânt din prefață, G. Sion se lamentează că a fost nevoit să copieze și adapteze textul la ortografia adoptată la acea vreme de Academie, caractere lipsite de semne, diacritice, neputând transcrie exact și că a fost nevoit să facă o erată. Întrebăm și noi de ce a fost nevoie de erată, când putea să le îndrepte la transcriere? În fine, am învățat multe din această prefață. Îi suntem recunoscători. După prefață urmează erata de care vorbeam, una extrem de folositoare. Apoi pagina de gardă, urmată corect de pagina de titlu și adaugă prefața traducătorului grec semnată de George Ioannu Zavira, despre care am mai amintit. Din prefața traducătorului grec aflăm că Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, prin capacitatea sa personală, prin cultura sa și prin instructivele sale scrieri s-a făcu cunoscut în toată Europa. Mai aflăm date din biografia lui Cantemir: este fiul domnitorului Constantin Cantemir, domn al Moldovei, s-a născut în Moldova în anul 1673, la vârsta de 11 ani trimis zălog la Constantinopole, informație neconfirmată de cronicarii vremii (I. Neculce). În anul 1700 s-a căsătorit cu Cassandra, fiica lui Șerban Cantacuzino, fostul dom al Ţării Muntenești. A petrecut apoi 10 ani la Constantinopol, în anul 1711 a fost uns dom al Moldovei, în urma lui Nicolae Mavrocordat. În timpul domniei a făcut alianță cu rușii, dorind să scape Moldova de sub jugul turcilor, dar este învins și obligat să fugă în Rusia. Țarul Petru cel Mare îl face Principe de Mochileu. După moartea Casandrei, se mută la Petersburg. În anul 1718 se căsătorește cu fiica Princepiului Trubescoi. În anul 1722 a fondat Academia din Petersburg. În al 49-lea an a încetat din viață. Dimitrie Cantemir a fost un poligot, cunoștea limba turcă, persana, araba, elena, greaca, slavona, moldava și franceza. A fost numit membru al Academiei din Berlin. Evident că unele fapte, informații, s-au pierdut în negura vremurilor. Eu am redat pe scurt,  fără posibilitatea de a verifica informațiile aflate în cele două prefețe și în cărțile numite mai sus.

Prima parte sau prima carte, „Evenimentele CANTACUZINILORU SI BRANCOVEILORU din TIERR’A MUNTENÈSCĂ”, este un fel de jurnal al evenimentelor importate din viața celor două famiilii Cantacuzino și Brâncoveanu, în 70 de ipostaze, fiecare eveniment fiind numerotat de la 1 la 70. Cred că Dimitrie Cantemir poate fi considerat și părintele Jurnalului, pentru că nu ține un jurnal zilnic, ci doar cu evenimente, dar este asemănător. Nu înțeleg însă de ce acad. G. Sion le consideră lacunare, pentru că așa se consemnează evenimentele: sec, scurt și la obiect, telegrafic, fix așa cum a procedat Dimitrie Cantemir: „Constantinu Cantacuzenu,(fiiulu lui Siaitan-oglu Cantacuzenu, care a fostu spendiuratu de Sultanulu Amuratu III) tatalu Cantacuzeniloru din Tierr’a Muntenèsca, a fostu sugrumatu din ordinulu Domnitoriului Grigorie Ghica, la annulu 1664, fiidu că s’a doveditu că intriga in contra Domnitorului si voià se-lu innegrèsca cu minciuni la innalt’a Poarta”, e o consemnare corectă și la obiect. Continuă în aceeași manieră, dând informații valabile pentru viitorime. E un stil diferit de cel al cronicarilor din acea vreme şi poate de aceea G. Sion nu a înțeles. Abia acum, după parcurcerea acestor consemnări, putem să le punem cap la cap și să privim istoria așa cum a fost ea. Pot fi numite și cronici de familie, pentru că aici găsim toate legăturile de rudenie a celor două mari familii românești Cantacuzino și Brâncoveanu.

În partea a doua a cărții se găsește lucrarea „DIVANULU sau GALCEVA INIELLEPTULUI CU LUMEA sau GIUDETIULU SUFLETULUI CU TRUPULU a lui IOANU DIMITRIE CONSTANTINU VOIEVODU”. Deja ceva nemaiîntânlit: trei titluri pentru o singură lucrare! Aflăm chiar din pagina de titlu că pentru întâia dată s-a tipărit la Iași în anul 1698, august 30, în vremea lui Ioan Anthiochu Constantinu Voevodu, domn al Moldovei, fiind menționați și Părintele Savva, Arhiepiscopul și mitropolitul Sucevei, boierul Lupu Bogdanu Hatmanulu, Athanasie Ieromonachulu si Dionisie Monachulu, ca sprijinitor în apariția aceste lucrări. Imediat, pe pagina a doua, găsim stema Moldovei, urmată de o poezie îndemn, apoi „Cartea de închinăciune”. Frumos numit acest prim argument al cărții în care Ioan Dimitrie Constantinu Voievoda, de la Udriiu, așa cum este semnat textul, mulțumeşte întâi și întâi fratelui său cel mare, Ioan Anthiochu Constantinu Voevodu, domn Al Moldovei. O adevărată declarație de dragoste de frate (mai marele meu şi iubitu frate!), cum eu, cel puțin, nu am mai văzut în literatura română. Trebuie să citiți cu ochii minții dumneavoastră și să vedeți cum vă înduioșați și lacrimile vor sta să cadă: „Blagogestivului, prea luminatului si noa cinstitului, dulcelui si mai marelui fate, Ioanu Antiochu Constantinu Voievodu, cu Dumnediesc’a mila domnu obladuitoru Tierii Moldovei, de la allu Mariei sale mai micu si plecatu frate, Ioanu Dimitrie Constantinu Voievodu”. După care urmează scrisoarea-argument al cărții în care Cantemir, plecat fiind, își pune tot dorul de frate și de țară, personificând inimile lor ca două stele: „Aceste dera doue stelle (mai marele meu si iubitu frate!) macar ca cu starea una de la alta lunga departare si mare deosebire au; ânse iarasi (după socotela) pururea nedespartite si totudeuna nedeosebite suntu; si a loru unua cotra alta dreata potrivire…”. Putem constata cu uşurință câtă imaginație și metodă în scrierea textelor, cursiv și clare.

Al doilea argument este împărţit în patru și adresat cititorilor: „Cetitoriului si de ostenintia bucuria!”. Acum îl cred pe B. P. Hasdeu când a spus că are un „adeveratu spiritu filozoficu”. Aici îl găsim cu prisosinţă și se vede clar și talentul literar. Cartea beneficiază și de un cuvânt al profesorului său, vestitului Ieremia Cacavelà, care, după adresarea cuviincioasă și respectuoasă de rigoare, laudă talentul și inteligența lui Cantemir și face o premoniție care s-a întâmplat, și anume că scrierile lui vor dăinui peste veacuri.

Interesant este şi facsimilul după ediția din 1698. De unde deduc că noi mai avem multe de învățat sau am pierdut multe din vedere odată cu apariţia în răscruce a secolului vitezei.

Lucrarea în sine este structurată ca și „Evenimentele Cantacuziniloru si Brancoveiloru  din Tierr’a Muntenèscă”, numai că în loc de numere, fiecare „pastilă” are un titlu sugestiv. De exemplu, prima pastilă o numește „Intielleptulu”: „Vre-reasiu si asiu pofti ca se te sciu (precumu mi se pare) O, lume falnica, amagitore si tecătore, cine te-au făcutu si ce esci? De cându esci, si de cându esci cumu te tii?”. Aceasta este de fapt întrebarea la care încearcă să răspundă pe tot parcursul cărții. Micile fulgurații sunt pline de idei filozofice și de întrebări firești, dovadă că de când este lumea ne întrebăm cine suntem și încotro ne îndreptăm. Din cele trei titluri, cel mai potrivit este „Gâlceava înțeleptului cu lumea”. După cuprins urmează un „Glossarium”, în ordine alfabetică, de fapt un dicţionar cum îl cunoaştem noi astăzi, extrem de necesar la acea vreme, dar și azi pentru unele cuvinte, unde explică toate cuvintele care nu se mai foloseau la acea vreme, uitând să spună de cuvintele introduse de el în uz, din limbile studiate și vorbite de el.

Interesantă este și nota celor doi tipografi, Athanasie și Dionisis, care roagă să-i iertăm pentru: „avându bogate gresieli in cuvinte si in slove, carele, au din socoteala, au din nesciintia, se vor fi facutu…”.

Multe se pot spune despre aceast volum. L-am descris pe repede înainte, din teamă de a nu uita ceva… și câte lucruri frumoase am uitat… și câte mai trebuia să vă fi spus…

Clar, cartea merită reeditată și „tradusă” pentru zilele noastre. Ar fi un câştig incomensurabil pentru noi toți. Dar cine să se încumete?