Credința populară a românilor este că pasărea de cuc nu cântă decât de la Bunavestire sau Blagoveștenie și până la Sânziene, când se îneacă cu orz sau cu cireșe. Din această pricină răgușește și nu mai poate cânta.
Această din urmă credință se găsește și în cântecele populare: „Legea ta de cuc bălan, / Te-am nămit să-mi cânți un an; / Tu-ai simțit a Sânziene / Și ți-ai vârât pliscu-n pene! / Cucușorule bălan, / De ce nu-mi cânți câte-un an? / Ai cântat numai o lună / Și ți-ai luat ziua bună!”.
În mediul rural, se arată pe pagina de socializare a Muzeului Național al Țăranului Român, care citează lucrarea „Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic” a lui în Tudor Pamfile, cântecul cucului se socotește ca un bun mijloc de a cunoaște mersul vremii. În cazul în care cucul încetează de a mai cânta cu mult înainte de Sânziene, e semn că vara va purcede întâi cu căldură și apoi va fi secetoasă.
Țăranii știu că pe la Sânziene, începând vremea cositului, cucul părăsește țara și se duce, de îndată ce aude bătutul și fâșâitul coasei. Dacă întâmplător mai cântă cucul și după Sânziene, nu numai că timpurile vor fi rele, aducând foamete mare în acel an, dar, după credința populară, acest fapt aduce războaie grele și alte nenorociri.
După Sânziene cucul încetează de a mai cânta, iar mai apoi se și duce prin alte părți. Poporul crede însă că după Sânziene cucul nu pleacă în țările mai călduroase, ci rămâne la noi, prefăcându-se în uliu. Sub acest chip își petrece iarna și așteaptă Blagoveșteniile, când se face iarăși cuc și începe a cânta.
