Alexandru PRIPON
Forța este egală cu masa ori accelerația. Transpunând, rudimentar, a doua lege a lui Newton în viața de zi cu zi, putem spune că doi sau trei indivizi, oricât de avântat ar porni să răstoarne o anomalie a societății, se vor izbi de aceasta fără niciun rezultat notabil. Masa lor, așadar, este insuficient de mare pentru a provoca o schimbare. Cu totul altceva este atunci când sunt mulți, iar puterea, desigur, crește. Strădania câtorva persoane este ilară, cea a unui grup este eficientă. Simplu.
Mi se va spune că tocmai am redat, după ureche, un principiu de bază în democrație. Ba chiar și unul bătut în cuie, ușor strâmb, în socialism-comunismul care așeza la temelia ideilor ispititoare, deși clar utopice, revoluția, conform gândurilor lui Marx, continuate, până la aplatizare, de ceilalți teoreticieni. În realitate, revoluția – și nu neapărat în sensul pe care îl percep unii, de revoltă armată – face parte din viața noastră și din felul nostru de-a fi. Privită ca schimbare, fie ea fundamentală ori măcar pe ici, pe colo, revoluția este necesară dezvoltării și definirii noastre, ca persoane. La nivel mărunt, de sufragerie, o revoluție este momentul în care fiecare dintre noi abandonează jucăriile copilăriei (niciodată definitiv, aș zice) și descoperă cultura, bunele sau relele tovarășii, dragostea adolescentină etc.
Îmi iubesc țara. Poate nu în acel mod manifest și gălăgios pe care îl preferă unii. Iubesc frumusețea ei, culoarea și mirosul ei (cine a pășit pentru o vreme mai lungă pe alte meleaguri îmi va da dreptate să amestec aceste simțuri în justificarea dragostei de pământul meu și al strămoșilor mei), iubesc anotimpurile ei, învălmășite astăzi, și obiceiurile purtate dintr-un capăt în altul al hărții, până la completa adaptare. Iubesc oamenii țării mele, cu bune și cu rele, mă supăr și îmi trece, ca într-o autentică relație de iubire, unde împrejurimile nu sunt mereu roz, iar laptele și mierea nu curg la robinet, în bucătărie. Iubesc, scrâșnind un pic din dinți, inclusiv perpetua revoluție, transformarea legislativă, economică și socială, de la zi la zi, necum de la guvernare la guvernare, pentru că totul face parte din existența noastră, ba cuminte, ba zbuciumată, aici, în minunata noastră Românie.
Spuneam că apar destule momente când nu îmi convine ceva, când mi se pare că lucrurile merg pe un făgaș greșit orientat, că suntem mai puțin decât am fost și, clar, mult mai puțin decât am putea fi. Dar totul se așază, în timp, iar tulburările zilei de astăzi nici nu vor fi consemnate în cărțile de istorie, din lipsă de spațiu pentru chestiuni mărunte.
Mi-aș dori, totuși, să înțeleg cum de au reușit toate orânduirile de până acum să profite de greaua – dacă nu imposibila – alăturare a mai multora dintre noi, cu scopul clar de a schimba ceva în bine. Cum de am acceptat cu toții, separat, de-a lungul timpului, relele ca pe cele bune, mormăind încruntați, dar îmbrățișând fatalist și solitar situația existentă, ca pe un dat imuabil. Cum de vecinii strânși la o discuție, plângându-se de (să zicem) o taxă locală, de o lege cu efecte drastice la nivel național sau de cine știe ce altceva, nu merg mai departe, încercând să găsească o soluție nu chiar complicată la o problemă simplu de rezolvat, în principiu. Și înțeleg, deși nu îmi place, că perioadele de copilărie democratică ne-au lăsat urme adânci în inimi, iar adolescența și maturitatea ne găsesc tot cu jucăriile înșirate în față, incapabili sufletește și fizic să „dăm mână cu mână” pentru a cere o schimbare.
Desigur, nu mă refer la un protest cu furci, coase și topoare; vorbim serios, lucid și la nivelul de civilizație firesc astăzi. Mă refer, de exemplu, la o cerere, în care să fie solicitată reexaminarea și îndreptarea în sensul dorit de noi a problemei respective, care o fi ea. După ce vă veți șterge eventualele lacrimi izbucnite spontan pe fondul hohotelor de râs, vă rog să priviți lucrurile dintr-o perspectivă cumva inedită: cererea trimisă de cetățeanul X poate ajunge, așa cum bănuim, fără a avea dovezi, să căptușească interiorul unui sertar. În schimb, cererile mai multor sau mult mai multor cetățeni, toate semnalând aceeași situație neplăcută, trebuie să fie luate în considerare. Forța este egală cu masa ori accelerația! Așadar, simple hârtii, trimise de o seamă de persoane, determinat, în timp util, pot aduce o schimbare, deoarece nimeni nu își poate asuma neglijarea unor solicitări aparținând cetățenilor plătitori de taxe și impozite, mai cu seamă că aceștia, sincer vorbind, au drept de vot, iar alegerile prezintă bunul obicei de a reveni, cu o ritmicitate ciclică.
Veți spune că este o soluție naivă, în țara în care birocrația trăiește o veșnică și înfloritoare tinerețe. Sau că ați trimis astfel de cereri, fără niciun rezultat. Eu, însă, voi insista asupra numărului celor implicați în acest proces, evidențiind un lucru, pe care nu mulți îl cunosc: orice administrație are un serviciu de registratură, unde este sortată corespondența; cererile, adresele și toate celelalte primesc un număr de înregistrare și sunt repartizate, după cum este cazul, către compartimentele de profil, spre soluționare eficientă. În „catastiful” fizic sau electronic al registraturii, așadar, este înregistrat traseul unei hârtii, dar și progresul pe acest drum al rezolvării unei probleme. Nimeni nu își va asuma neglijarea cu bună știință a unei cereri redactate în termeni civilizați, conciși, după cum nimeni, niciodată, nu va ignora multe cereri, având o seamă de semnatari și același solicitări. Astfel, dacă nu puțini locatari ai blocului XYZ vor să fie desființat trotuarul din spatele clădirii – și să fie amenajat acolo un loc mamut de parcare pentru vecinul care și-a cumpărat SUV de mărimea unei basculante – înaintează solicitări în acest sens, iar administrația locală trebuie să găsească o soluție mulțumitoare. Și da, știu că exemplul nu este deloc izbutit.
Dacă tot nu se rezolvă lucrurile în sensul dorit, poate fi solicitată o audiență la factorul decident (primar, președinte de Consiliu Județean, ministru etc.), iar acolo să își expună doleanța nu o persoană, ci toate persoanele interesate, dovedind că solicitarea este îndreptățită. În măsura legalității și posibilității de punere în practică a rezolvării, aceasta va fi adoptată, cu respectarea parcursului firesc-birocratic.
Vedem, în filmele americane, cum un comitet de inițiativă, alcătuit din oameni simpli, uniți de același ideal, izbutește să obțină modificarea unor situații nesatisfăcătoare. Și ne gândim că astfel de lucruri sunt posibile doar pe micul și marele ecran. Aceasta pentru că noi, românii, încă nu am învățat să părăsim solitudinea bosumflată, să ne unim și să cerem soluționarea unor probleme, cerere pe care autoritățile sunt obligate să o ia în seamă și să o rezolve convenabil pentru toate părțile implicate, conform legii. Deoarece forța este egală cu masa ori accelerația, iar noi, cetățenii, când suntem mulți și determinați, avem forța de a schimba lucrurile, fie și printr-o… revoluție a hârtiilor.
