Alexandru PRIPON
Privită cu aroganță și autosuficiență, calea noastră prin această lume va fi întotdeauna complicată și anevoioasă, plină de obstacolele pe care noi înșine le așezăm, de-a valma, în propriul nostru drum. Deoarece, atunci când crezi că te pricepi la (mai) toate, ai o încredere oarbă în propria percepție, refuzi cu îndârjire amestecul oricui în propriile decizii, ești pregătit să întinzi mâna și să primești tot ceea ce dorești… Și niciodată nu este atât de simplu. Mai mult, singurătatea la care ajungi să te condamni singur (o consideri un privilegiu acordat minților luminate și spiritelor libere, fără să observi pereții temniței în care te-ai încuiat cu multe lacăte), singurătatea, înșelăciunea aceasta sufocantă, apăsătoare ajunge să te demoralizeze, devenind ultima picătură, cea care umple paharul dezumanizării. Devii omul care a plecat…
Există, desigur, și aspectul opus al existenței: timiditatea resemnată a celor ce se consideră deja învinși. Deoarece, din diferite motive, mulți dintre noi sunt descurajați, blazați, temători de propriile acțiuni și de rezultatul acestora. Spre deosebire de arogantul solitar (aparent) din proprie voință, timorat fiind, devii dependent de cei din jur și de percepțiile lor, de considerentele lor și, într-un final, de permisiunea pe care ți-o acordă pentru a întreprinde o acțiune. Pornești din start cu ideea că, dacă vei întinde mâna pentru a lua ceea ce îți dorești, ți se va interzice, cu siguranță, acest lucru, motiv pentru care îți refuzi, cu obidă resemnată, multe lucruri. Iar autonomia mult prea limitată pe care ți-o îngădui, această înșelăciune la care devii complice, acceptând-o, devine, cumva, motiv de solitudine înfricoșată, de rezidență maladivă, la marginea umanului. Devii omul aflat departe…
Așadar, ambele extreme, dureros de familiare nouă, tuturor, au ca rezultat singurătatea inumană, alăturată altor aspecte, unele diametral opuse, altele mai mult sau mai puțin diferite, menite să încurce și mai mult labirintul înșelător al unor existențe și așa prea complicate. Trebuie să recunoaștem, a devenit foarte complicat să trăiești, simplu, fericit și recunoscător lui Dumnezeu pentru toate, atâta timp cât lumea se transformă într-o tablă de joc stranie, iar viața noastră pare să fie la răspântia unor strategii amalgamate. Și, deoarece normele simplei ființări par a fi smulse din cărți diferite, aruncându-ne încoace și încolo, precum apele unui ocean învolburat, lipsit de orice sens, să nu ne mirăm că, adesea, devenirea noastră se îndreaptă către negurile patologicului, iar afecțiunea cea mai răspândită a zilelor noastre este depresia, în diverse stadii și aspecte.
Ce ar fi de făcut? Fiecare secundă consumă din noi, fiecare încercare de a ne schimba viața ne modifică și esența, nu doar felul de a fi, prin înșelăciune, aducându-ne, totuși, în același loc, al solitudinii triste, fără leac. Însă, pentru că, de ceva timp, se încearcă (și se izbutește, pe alocuri) izgonirea sentimentului religios din gândurile noastre, multora li se pare de neconceput să apelăm la singura soluție de salvare: întoarcerea la Dumnezeu. Să devenim omul care se întoarce…
Sfânta Scriptură, care ne înfățișează calea de vindecare a bolilor sufletești specifice (nu doar) acestui veac, în parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32), ne înfățișează, deschis, omul, sub ambele aspecte patologice descrise, pe scurt și nedesăvârșit, mai sus. Omul mândru, plin de el, convins că are dreptate, chiar și atunci când își jignește părintele, pe care îl deposedează de bunuri și îl părăsește, într-un mod pe care nicio societate câtuși de puțin civilizată nu l-ar accepta, niciunde în lume. Și omul dezabuzat, distrus sufletește, care a pierdut totul și care acceptă unica soluție aparentă, aceea de a deveni un slujitor umil, fără vreun orizont, fără vreo scăpare. Abia momentul „venirii în sine” (Luca 15, 17) este acela care ne dezvăluie că maxima înțelepciune umană se află acolo unde începe smerenia și unde se încheie toată nefericirea hălăduirii sufletești printre umbre.
Deoarece asta ne lipsește astăzi, când dorim prea multe și avem prea puțin: întoarcerea smerită către Părintele ceresc, în fața Căruia să ne recunoaștem și rătăcirea, și speranțele. Căruia să îi cerem ceea ce ne vom strădui să Îi oferim, din acel moment – iubirea. Cinstită, necondiționată. Și simplă, fără complicațiile labirintice ale contemporaneității maladive, întrucât „cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Nimic artificial, nimic scos sau adăugat cu forța în context. Iar în El, Tatăl nostru Cel din ceruri, toate suferințele noastre își găsesc vindecarea și toată devenirea noastră capătă un înțeles: revenirea la Adevăr – întoarcerea acasă.
