Vă propun astăzi un exercițiu de imaginație, unul cu semnul plus, chiar dacă în jurul nostru sunt atâtea minusuri și atâtea probleme nerezolvate. Nu de alta, dar dacă nu vom face acest lucru, măcar din când în când, și dacă vom fi mereu în mrejele pesimismului și ale deznădejdii, riscăm să ne țicnim și să uităm că viața este… frumoasă (vorba regretatului Nicolae Bulat) și că nu mor caii când vor câinii. Cu două excepții, care nu pot fi omise nici în cele mai roze vise: războiul din Ucraina și cuțitul din coastele noastre, Transnistria. Or, acestea sunt de la Necuratul…
Așadar, chiar dacă afară este toamnă și frunza pică, nu există motive de a cădea pe gânduri triste și a ne face griji că iarna care vine o să fie geroasă. Vorba ceea, au fost vremuri și mai geroase, și mai a naibii, și le-am făcut față. Mai cu seamă dacă ținem cont de faptul că am depășit cu bine pandemia și un an-doi în urmă visam să fie viața așa cum este, numai fără virus. Și dacă această viață a venit, este oare cazul să ne lamentăm și să ne văicărăm că nu ai pe ce cumpăra niște lemne sau cărbuni? Păi, două toamne înapoi această problemă nu era decât floare la ureche, un fel de pișcătură de țânțar. Nu ar fi mai bine să băgăm mâna în ciorap, să scoatem niscaiva bani și să rezolvăm problema? Ah, da! Avem ciorapi, dar nu avem bani sau nu avem nici una, nici alta. Și în acest caz nu ne punem pe smiorcăit – are grijă de noi guvernarea, în frunte cu Andrei Spânu. Nu ironizez, Doamne ferește, fiindcă eforturile depuse uneori de autorități par disperate, dar nu sunt – drept dovadă este faptul că, în ciuda pronosticurilor sumbre, nu știu ca pe undeva să se fi stins lumina. Vreau să cred că la fel va fi și în continuare, iar unde nu va putea Spânu și K vor pune umărul alții, fie și contra unor prețuri mai pipărate. În această ordine de idei, să nu uităm și de compensațiile care vin, un nou prilej de a nu ne simți singuri în fața problemelor.
Mitingurile din centrul capitalei nu sunt altceva decât un bun motiv de dezmorțeală și de a fi în rând cu lumea – arătați-mi și mie unde, în ce țară nu sunt astfel de manifestații, începând cu Germania și terminând cu Kârgâzstanul. Oamenilor le este propriu să-și expună gândurile în public, în aplauzele și huiduielile mulțimii, fiindcă la bucătărie auditoriul este mai neînsemnat și de o altă calitate. Pe unde mai pui că această plăcere, de a te plimba în fiecare duminică la Chișinău, nu este pe degeaba – pe unde un leu-doi, o plăcintă, o bericică, o noapte romantică în corturi, o apariție nesperată la televizor (dacă ești mai norocos) și, la urma-urmei, un dans-două, cu polițiștii în rol de spectatori (uneori, ce-i drept, cam nervoși). Toată lumea pare să fie mulțumită: organizatorii pe față și cei din umbră – pentru că își mângâie orgoliile și pentru că pun sare pe coada adversarilor (de mai mult nu-i duce capul); participanții – pentru că mai află lumea despre ei și pentru că câștigă pentru familie o bucată de pâine în plus, pe lângă faptul că nu intoxică atmosfera de acasă, la propriu și la figurat; familiile participanților (copiii și nepoții), care așteaptă revenirea acasă a „revoluționarilor” cu sufletul la gură, or le revine și lor câte ceva din cele patru sutare, sau câte or mai fi ele; transportatorii, nu în ultimul rând, care au pasageri garantați și câștiguri la fel de garantate – să trăiască mitingurile și să înflorească cei din spatele și din fruntea lor! Adică, să nu ne supărăm pe acei pentru care rămâne important principiul olimpic – principalul este participarea, nu victoria!
La urma urmei, să ne imaginăm că și guvernarea este mai transparentă și că succesele obținute (acestea există, cu siguranță) nu sunt lăsate sub preș, dar sunt scoase la iveală, să le vadă și să le simtă toată lumea, începând cu acei cu patru clase la români și terminând cu absolvenții de Harvard și Sorbona. Este de înțeles modestia unor miniștri, dar nu este cazul – orice tăcere, orice activitate în anonimat naște alte aprecieri decât cele dorite și meritate. Un alt semn de bun augur ar fi și recunoașterea unui adevăr care nu necesită demonstrare – oameni buni nu sunt și nu pot să fie numai într-o formațiune. Oamenii buni sunt peste tot, este nevoie doar să-i descoperi și să le redai încrederea în forțele proprii și în utilitatea lor. Vă imaginați ce ar însemna valorificarea acestor forțe, în realitate?
În fine, după orice vis/imaginație revii la viața cotidiană, care este așa cum este sau cum ne-o facem noi. Ce-i drept, nu întotdeauna depinde de noi, deși… Întotdeauna am fost de părerea că sunt probleme rezolvarea cărora este peste puterile noastre – cutremurul de pământ, seceta, inundațiile, furtunile…, dar există probleme care sunt făcute de mâinile noastre, de bună voie și, deseori, nesiliți de nimeni, pe care le rezolvăm tot noi, dar cu prețuri foarte mari…
Așa a fost pandemia. Așa este și războiul.
