Alexandru PRIPON
Nu-mi plac titlurile care predispun la suspans, nici scenariile false deduse și abandonate după o parcurgere rapidă a prăpastiei dintre introducere și încheiere. Astfel încât vă explic, din start, că este vorba despre ecusonul pe care scrie „Presa”, așezat pe bordul mașinii, într-un loc cu bună vizibilitate la această lume în care trăim. Și invers…
Mama a fost bolnavă. A avut o complicație gravă, care a dus la transportarea ei de urgență de la spitalul unde fusese internată, în provincie, către un spital dedicat, renumit, din București. Acolo, personalul medical a încercat și a reușit să facă adevărate minuni, iar la ora redactării acestor rânduri vă pot spune că mama a fost salvată.
Contactând, telefonic, secția unde era internată, am discutat cu o asistentă foarte amabilă, care mi-a explicat că doar medicul curant îmi poate oferi detalii privitoare la starea unui pacient. Am încercat, în mod repetat, să dau de medic, dar ba era în sala de operații, ba vizita pacienții. Și trebuie să vă spun că acest lucru (deși, pe moment, destul de puțin convenabil), mi s-a părut fantastic: un doctor care își făcea datoria cu devotament, fără a se ocupa de relațiile cu publicul sau de lumina cât mai puțin difuză a reflectoarelor. Desigur, unitatea medicală ar trebui să gestioneze comunicarea cu aparținătorii – nici mie nu îmi place acest termen –, dar atât de multe lucruri sunt poncișe în sistemul de sănătate, încât relațiile cu publicul bănuiesc că nu s-ar afla nici măcar la jumătatea listei priorităților…
I-am spus asistentei că nu știu nimic despre mama, că aș vrea să aflu măcar câteva detalii, iar aceasta mi-a explicat că pot veni acolo, la spital, în jurul orelor 13.00, pentru a vizita pacienta și, dacă se poate, pentru a vorbi cu medicul.
Am parcurs în timp cât mai scurt drumul tot mai lung către București. Aglomerație, nervi, claxoane, mici șmecherii și mari eforturi pentru a merge, la fel de încet, în fața cuiva, cu bucuria luptei câștigate atunci când l-ai depășit la milimetru. Asta până la intrarea în Capitală, unde traficul este așa cum îl știm iar calvarul automobilistic este îndulcit doar de eleganța unor șoferi care îi permit și celui cu număr de provincie (nu cred să mă fi ajutat prea mult ecusonul cu „Presa” așezat pe bord) să se încadreze pe banda corespunzătoare. Recunosc, am fost ușurat să ajung în poarta spitalului, unde avea să înceapă altă aventură.
Intrarea în curte era vegheată de doi tineri în uniforma colorată a unei firme de pază. „În interes personal?”, m-a întrebat unul dintre ei, provocându-mi o ușoară migrenă. Am început, cuminte, să explic unde este internată mama și ce aveam de gând să fac. „Adică în interes personal, nu…”, a continuat paznicul, privindu-mă sever. Am început să explic, din nou, pe cine voiam să vizitez și la ce secție. Omul m-a privit cu o milă întemeiată și mi-a cerut, politicos, să scot emblema. Abia atunci m-a ajuns din urmă puțina înțelepciune aflată în dotare, dar rămasă la un semafor, departe, peste două linii de tramvai. Și am întors „Presa” cu susul în jos (a rămas vizibilă doar porțiunea albă, de pe spate), înțelegând că, probabil, reprezentanții mass-media nu sunt întâmpinați cu pâine și sare la acel spital.
În parcarea uriașă, dar aproape plină, un alt agent mi-a indicat, foarte amabil, singurul loc liber, iar lucrurile păreau să meargă bine. Doar că în fața spitalului au apărut problemele. Agentul de pază (altul, erau tare mulți) a ascultat nerăbdător explicația mea, apoi m-a întrebat, cam răstit, numele pacientei. I-am zis, din nou. Doar numele. „Și mai cum?”, a ridicat tonul. I-am spus și prenumele, cu dârzenia gazelei încolțite de leu. „Aha, știu!”, a exclamat el și a intrat în clădire, lăsându-mă în compania unui alt agent. După o vreme, a revenit cu… un număr de telefon. Cel pe care îl apelasem de dimineață. „Sunați acolo și atât”, mi-a explicat. „De intrat nu se pune problema”.
După o vreme (recunosc, nu posed o prezență de spirit prea grozavă), am priceput mecanismul. Pentru a vizita un pacient, trebuie completată o cerere, care, pe lângă semnătura petentului, necesită, în vederea aprobării, alte două semnături: cea a medicului curant și cea a șefului de secție. „Se poate și online”, mi s-a spus, molcom, să pricep și eu. Și da, se poate. Se poate găsi formularul, pe care să îl scoți la imprimantă, să îl completezi, datezi și semnezi, apoi să îl scanezi și să îl trimiți pe e-mail. Altă variantă nu am găsit, deși mă pricep puțintel la așa ceva. „Dacă faceți acum o cerere, nu cred că se aprobă până la 16.00, când încep vizitele. Să sperăm…”, mi s-a spus, compătimitor. Era ora 13.00. Iar eu trebuia să fiu mulțumit, mă gândesc, că, în acest orizont al birocrației absurde, nu trebuia să depun, în prealabil, o cerere prin care să solicit dreptul de a face o cerere… Fleacuri care ne trec prin minte atunci când suntem nervoși.
M-am conformat și am vorbit, la telefon, cu o altă asistentă, care, de această dată, mi-a explicat tot ce se petrecuse până atunci, ce intervenții chirurgicale sunt necesare, mi-a tălmăcit cu mult calm niște termeni medicali pe care nu îi cunoșteam, apoi a lămurit și motivul pentru care nu îmi răspundea mama, ducându-i acesteia dispozitivul mobil rămas la garderobă, cu hainele ei. S-a comportat impecabil, deși se simțea în tonul ei că avea și alte probleme de rezolvat. M-a determinat să înțeleg diferența colosală dintre lumea dinăuntru și cea de afară. Și, lucru care nu mi se întâmplă prea des, am rămas impresionat.
După aceea, din curtea spitalului, am vorbit la telefon cu mama. Era stupid, dar am simțit că stăteam lângă ea, mult mai acut decât dacă aș fi sunat de acasă. Am discutat despre multe și despre nimic, ca două persoane aflate față în față. Apoi m-am suit în mașină și am purces la traversarea Bucureștiului și la parcurgerea parcă prea lungului drum către casă. Iar la ieșirea din curtea spitalului am reașezat ecusonul cum se cuvine, gândindu-mă, cu zâmbet amar, că ar merita să scriu, pe scurt, despre ce s-a întâmplat, sub titlul, nu chiar potrivit, „Presa cu susul în jos”. Ceea ce, iată, am și făcut, sine ira.
