Michaelle este o tânără româncă de culoare, născută în Haiti, care a devenit cunoscută la începutul acestui an după ce a postat un video pe TikTok în care a promovat România ca destinație turistică. Tânăra, care în prezent lucrează în turism în Zanzibar, a povestit pentru HotNews cum s-a adaptat la viața din România, la 9 ani, ce a învățat de la această țară și dacă este de părere că societatea românească a evoluat în ultimii 10-15 ani, în ceea ce privește deschiderea către diversitate. „Am avut vecine care mă țineau de mână până la școală, profesori care mi-au dat încredere, prieteni care m-au făcut să uit complet că sunt <altfel>. A fost un amestec de tot: mirare, uneori respingere, dar și multă umanitate”, își amintește Michaelle despre copilăria petrecută la Buzău.
Michaelle (27 ani) este cunoscută pe internet prin intermediul contului său de Instagram „Ne-a luat valul”. „Născută în Haiti, crescută în România, povestesc viața în Zanzibar”, scrie tânăra în prezentarea profilului. Ea povestește, într-o română cât se poate de clară, despre cum e viața în această destinație exotică și oferă sfaturi utile pentru românii care-și doresc să ajungă aici. În același timp, vorbește și despre ce înseamnă să fii român și promovează atracțiile turistice ale țării noastre.
„Oamenii mă priveau cu o curiozitate care uneori te apasă”
„M-am născut în Haiti. Viața de acolo te forțează să te maturizezi mai repede. Mama mea a cunoscut un român, un om foarte cald, și, după patru ani de relație, au decis să se mute în România. Am stat împreună în Buzău, într-un apartament simplu, dar care a devenit acasă pentru mulți ani”, povestește Michaelle care avea 9 ani când a schimbat continentul și țara.
Tânăra mai spune că România este locul unde „s-a format ca om, ca femeie, ca voce”. A fost o mutare cu un amestec de frică, adaptare și curiozitate, dar și cu foarte multă tăcere, povestește ea. „Totul era nou: limba, clima, 
mâncarea, oamenii. Îmi amintesc frigul. Iarna aia cu zăpadă până la genunchi, când habar n-aveam ce e o geacă groasă sau de ce respirația face aburi. Îmi amintesc și felul în care oamenii mă priveau – nu neapărat rău, ci cu o curiozitate care uneori te apasă. Adaptarea n-a fost ușoară. Nu știam limba, iar totul părea străin: gusturile, regulile, felul în care copiii vorbeau între ei. Nici eu nu înțelegeam exact cine eram în toată povestea asta. Dar copiii se adaptează instinctiv, chiar și când doare”, spune Michaelle despre viața în Buzău.
Tânăra povestește că la început nu înțelegea toate nuanțele limbii române. De exemplu la întrebarea „Ce faci?” răspundea: „Ei, ce să zic…” sau „Bine, cum să fie”.
„Apoi am înțeles ironia românească și tradiția de a face glume chiar și în cele mai negre momente. Nu știu dacă a fost un moment clar, dar cred că <acasă> s-a construit din toate micile lucruri pe care le-am trăit aici”, spune ea.
Întrebări primite de un copil de culoare la Buzău: „De ce ești așa?”, „Pot să te ating?”
Ca fetiță de culoare, copilăria ei în Buzău a fost un amestec de curiozitate, confuzie și învățare constantă. „Am fost <cea diferită> din prima zi și a trebuit să mă obișnuiesc cu asta mai repede decât mi-ar fi plăcut. Au existat momente grele: priviri ciudate, glume proaste, comparații aiurea. Dar, în același timp, au fost și oameni care m-au tratat cu o naturalețe incredibilă. Profesorii care m-au încurajat. Colegi care m-au apărat fără să le fi cerut. Oameni care m-au făcut să mă simt <una de-a lor> fără să-mi pună întrebări despre Haiti sau despre culoarea pielii. A fost greu? Da, uneori. Dar am învățat să nu-mi iau identitatea doar din ce vedeau alții la suprafață. Și cred că tocmai prin contrastul ăsta mi-am format o voce clară și o perspectivă unică”, mărturisește tânăra.
În Buzău, oamenii nu erau neapărat rău intenționați, dar unii „se holbau, unii șușoteau, alții întrebau direct, cu o sinceritate care te poate lua prin surprindere: <De ce ești așa?>, <Pot să te ating?>, <Ești sigură că știi românește?>. Mai târziu am înțeles că mulți dintre ei nu interacționaseră niciodată cu o persoană de culoare, și reacțiile veneau, de fapt, din necunoaștere, nu din ură”, spune ea. Mai adaugă că România nu e o țară perfectă, dar are oameni calzi, cu un simț al umorului aparte și o capacitate reală de a primi în viața lor oameni care nu le seamănă. „Am avut vecine care mă țineau de mână până la școală, profesori care mi-au dat încredere, prieteni care m-au făcut să uit complet că sunt <altfel>. A fost un amestec de tot: mirare, uneori respingere, dar și multă umanitate. Și cred că, într-un fel, tocmai asta m-a format”, spune ea.
Spune că România a devenit mai tolerantă la diversitate
În ceea ce privește toleranța pentru diversitate, ea spune că România s-a mai schimbat, dar nu uniform. „Cred că, în orașele mari, în special în București sau Cluj, diversitatea nu mai e ceva care șochează. Lumea a început să călătorească mai mult, să se uite la alte tipuri de conținut, să cunoască oameni diferiți, și asta ajută. Pe de altă parte, în orașele mai mici sau în sate, există încă multă neîncredere față de tot ce e <altfel>. Nu neapărat ură, ci mai degrabă frică de necunoscut. Și uneori, frica asta se transformă în glume proaste, suspiciune sau prejudecăți spuse cu zâmbetul pe buze. Dar ce am observat clar e că tinerii – generația TikTok, cum îi zic eu – sunt mult mai relaxați în fața diversității. Pentru ei, nu e ciudat să fii de altă culoare, din altă cultură sau să vorbești cu accent. Și asta îmi dă speranță”.
Cum a ajuns să se mute în Zanzibar
Mutarea tinerei în Zanzibar a fost ceva complet spontan. „Eu și Roberto (partenerul ei de viață, n.r.) ne plănuisem o vacanță în Seychelles, dar, din cauza restricțiilor COVID, a trebuit să schimbăm traiectoria. Așa am ajuns în Zanzibar – fără vreo legătură specială cu locul, doar cu multă curiozitate și deschidere. În ultima seară a vacanței, am cunoscut doi oameni – unul localnic, altul din Sudan – care ne-au vorbit despre oportunități de colaborare și de investiție. N-a fost un <plan>, dar a fost un moment care ne-a făcut să ne întoarcem. Și de atunci… n-am mai plecat”, povestește „Ne-a luat valul”.
Ea mai adaugă că Zanzibar le-a schimbat ritmul, prioritățile și felul în care se raportează la viață. „A devenit locul în care relația noastră s-a consolidat, unde am crescut împreună și ne-am dat un reset total de la viața de dinainte. Acum este un loc semnificativ pentru amândoi, nu doar pentru că ne-am logodit aici, ci pentru că ne-am reconstruit de la zero, pe un vibe mult mai autentic și sănătos”, adaugă ea.
Viața lor din Zanzibar este mult mai complexă decât pare de pe Instagram. „Trăim într-un loc spectaculos, cu plaje, palmieri și lumină frumoasă, dar adevărul e că lucrăm mult. Eu sunt Yoga Instructor, Guest Relations Manager și Social Media Manager într-un resort de cinci stele. În fiecare zi am grijă ca oaspeții să se simtă bineveniți și să aibă parte de o experiență personalizată – de la micile detalii din cameră până la activități speciale, cum ar fi sesiunile de yoga de dimineață sau o experiență imersivă cu proiecții 3D într-o cramă special amenajată. Roberto, partenerul meu, este Operational Manager, dar și fotograf – lucrează pe partea de organizare internă, coordonează echipe, se ocupă de experiența oaspeților și, în paralel, documentează vizual toată povestea”, povestește tânăra.
Cei doi produc împreună conținut pentru branduri, promovează turismul din Zanzibar și au în dezvoltare proiecte proprii.
„În Zanzibar, relaxarea nu e un lux, e pur și simplu parte din viață”
Despre diferențele culturale între Zanzibar și România, raportarea la timp este prima care-i vine în minte româncei. În Zanzibar, totul se desfășoară într-un ritm mult mai lent, dacă cineva spune că ajunge la ora 10.00, poate însemna oricând între 10.00 și 11.00.
„Alt lucru care mi s-a părut șocant a fost atitudinea față de viață. În România, relaxarea pare să fie ceva ce <trebuie câștigat>, după ce muncești mult și te străduiești. În Zanzibar, relaxarea nu e un lux, e pur și simplu parte din viață. Oamenii stau, privesc, respiră, se bucură de moment fără vinovăție”, spune ea.
Și raportarea la bani e clar diferită. În Zanzibar, oamenii pot fi fericiți cu foarte puțin; nu există presiunea constantă de a „avea mai mult”: „În România, mereu simți că trebuie să demonstrezi ceva, să acumulezi, să atingi standarde impuse de ceilalți. Aici, în Zanzibar, am învățat să fiu recunoscătoare pentru lucrurile simple: o cafea bună, un apus pe plajă, o conversație cu cineva drag”, spune ea.
Identitatea nu se măsoară în sânge
Michaelle a atras atenția publicului din România la începutul acestui an după valul de comentarii rasiste pe care l-a primit după ce și-a declarat identitatea: mesaje precum „Nu ești româncă, ești o cioară” sau „Român ești prin sânge, nu printr-o hârtie” au invadat mediul online. În fața acestor atacuri, ea a răspuns cu claritate: „De câteva zile primesc o avalanșă de astfel de comentarii și cred că e momentul să lămurim ceva. Oricât v-ar enerva sau ați rescrie ce am spus, eu sunt româncă în acte — adică am cetățenie română — și asta înseamnă legal, nu cultural. Vreau să se înțeleagă clar un lucru: identitatea culturală nu se măsoară în sânge, ci se formează din limba pe care o vorbești, locul în care ai crescut și oamenii care te-au format. Sunt româncă în acte, adică am cetățenie română — legal, nu simbolic”, explică ea.
Tânăra le-a transmis că nu încearcă să ia identitatea nimănui și chiar a menționat că vorbește limba română mai corect decât mulți dintre cei care o atacă online.
„Când spun că sunt româncă în acte, fix la asta mă refer: că nu iau nimănui identitatea. Realitatea este că în buletin, în pașaport și în certificatul de naștere am cetățenie română. M-am născut în altă țară, am alte rădăcini, dar am crescut în România. Am învățat limba, cultura și valorile. Am mers la școală acolo, m-am format printre români și am drepturile și obligațiile oricărui cetățean român. Nu că vreau să mă laud, dar, culmea, vorbesc mai bine în română decât mulți dintre cei care se scandalizează că o vorbesc”, a transmis tânăra.
Referindu-se la valul de comentarii critice și rasiste pe care l-a primit, ea clarifică ce reprezintă, de fapt aceste atacuri: „Dacă te-ai simțit vreodată atacat de o femeie de altă culoare care vorbește româna, nu e vrăjitorie, e educație. Pentru mine, aceste comentarii nu sunt decât ură și rasism ambalate în morală. Sunt o femeie care chiar iubește România, chiar și atunci când unii români sau chiar sistemul o fac greu de iubit. Până la urmă, asta e iubirea adevărată, nu? Iubești cu bune și cu rele. Pentru cei care comentează că <ai plecat din țara mea, nu te mai întoarce> — nu sunt acum în România, dar vă trimit un zâmbet de pe plajă”.
