Ștefan Vencov
Fizicianul Ștefan Vencov s-a născut la 17 noiembrie 1899 la Buzău și a murit pe 8 septembrie 1955; a urmat studiile medii la Buzău, unde a obținut bacalaureatul în 1918, și cele superioare la București, unde și-a luat licența în Științe în 1922. După absolvire, în 1925, a plecat la Paris pentru a se specializa.
În 1923, și-a susținut teza de doctorat intitulată „Descărcări prin șoc electronic în hidrogen” la Sorbona, sub îndrumarea profesorului Aimé Cotton. Întors în România, a devenit asistent și ulterior șef de lucrări la Laboratorul de Optică al Facultății de Științe din București.
În 1941, Vencov a fost numit conferențiar suplinitor de Fizică și Metrologie la Facultatea de Agronomie din București, iar din 1943 a devenit conferențiar suplinitor la Catedra de Fizică Experimentală a Institutului Politehnic din București. Între 1944 și 1948, a fost conferențiar definitiv la aceeași catedră, iar din 1948 a fost numit profesor de Fizică Tehnică. Din 1951, a ocupat funcția de rector al Institutului Politehnic, iar din 1948 a fost și profesor la Institutul de Petrol și Gaze. În 1948, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind ulterior membru titular și prim-secretar în 1952.
Vencov a contribuit la înființarea Laboratorului de fizică experimentală de la Roșu, lângă București, alături de Emil Giurgea și Kretzulescu, în perioada interbelică. În 1943, a fost ales membru al Academiei de Științe a României, iar în 1953 a primit Ordinul Muncii, clasa I. Este fratele lui Ion Vencov (1902-1977), geofizician și seismolog, care a fost consilier în Ministerul Minelor. În 1948, Ștefan Vencov s-a căsătorit cu Jeana Maria Dumitrescu (n. 1920), licențiată în fizică.
A desfășurat cercetări în spectroscopia moleculelor organice, studiind luminiscența vaporilor de hidrocarburi ciclice în descărcări fără electrozi (1932), absorbția în infraroșu a unor compuși precum clorura de tionil, cianogenul și acidul monoclor sulfuric (1938-1939), precum și absorbția în ultraviolet a aminelor (1943). De asemenea, a investigat pompele de hidrogen (1952) și spectrul în infraroșu (1-14 µm) al unor uleiuri vegetale. A colaborat cu chimistul D. Ștefănescu, D. Bârcă Gălățeanu și alți cercetători.
Preluare „Jurnal FM”
Margareta Sterian
Margareta Sterian (născută Weinberg), pictoriță, scriitoare, ilustratoare, ceramistă și traducătoare de origine evreaiască, fiica lui Iancu și Angelica Weinberg, s-a născut în casa părinților săi din Buzău, aflată pe strada Carol I (azi Independenței).
A studiat în orașul natal și la Liceul german evanghelic din București, unde i-a avut ca profesori pe Ioan Slavici (limba română) și Richard Conisius (desen). Margareta a rămas orfană în copilărie și a fost crescută de mătuși și de bunica sa, aceasta fiind cea care a încurajat-o să-și redea visele în artă și să nu renunțe, în pofida sărăciei și a bolii care le-a afectat pe amândouă. Bunica îi spunea adesea că necazurile lor sunt din „mătase”.
Ucenică a lui Gori Mircescu în ale picturii, a plecat la Paris, unde a urmat cursuri la Aca-demia Ranson și lˈÉcole de Louvre (1926-1929). Revenită în țară, ia contact cu școala sociologică a lui Dimitrie Gusti și a luat parte la campania monografică de la Drăguș, realizând portrete pentru copii și țărani, prezentate în expoziția seminarului de sociologie de la București și Dresda.
Frecventează grupările noi din artă și cercul literaților avangardiști din jurul revistei „Contimporanul” al cărei redactor era Ion Vinea, unde va debuta în 1930. Va publica poezii originale și traduceri (din Whitman, O’Neill, Faulkner, Aldridge) în reviste de frunte, ilustrează cărți, participă la cele mai importante expoziții din București, dar și de peste hotare: Roma, Varșovia, Paris, Budapesta, Praga, Geneva, Tokio.
Debutul editorial s-a produs în anul 1945, cu volumul Poezii. Pentru Lucian Raicu în poemele Margaretei Sterian pulsează o viață secretă și au liniștea unui tablou. În poezia Margaretei Sterian sunt și câteva teme pe care le aflăm și în pictura ei: vaza, circul, călărețul de circ, oglinda, colina, cupa și, bineînțeles, florile. Exprimate prin culori, obiectele și figurile au o materialitate mai puternică, sunt pregnante și adesea insolite.
Primul ei soț a fost un bancher din Ploiești, dar mariajul s-a destrămat la puțin timp după căsătorie. Ulterior, l-a cunoscut pe poetul Paul Sterian (1904-1984), cu care s-a căsătorit. În 1931 a avut ocazia să călătorească în Europa și în Statele Unite ale Americii. Contactul cu viața artistică a orașului New York a avut o influență importantă asupra artei sale. În martie 1932, a prezentat lucrările realizate în metropola americană în cadrul expoziției organizate de Grupul Nostru. De asemenea, a fost membră fondatoare a grupului Criterion, alături de Paul Sterian.
A fost constant prezentă la evenimentele avangardei bucureștene, precum expoziția „Arta nouă” din 1932, expozițiile grupului „Contimporanul” (1935, 1936) și altele. De asemenea, a realizat decoruri pentru spectacole de teatru și balet și a ilustrat cărți, ca de exemplu Antologia poeților tineri de Zaharia Stancu (1934) sau Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, de V. Voiculescu (1982).
Din nefericire, ca mulți alți artiști plastici din România, în 1940 a fost exclusă din viața publică din cauza originii sale evreiești. S-a despărțit de Paul Sterian și i-a fost confiscat apartamentul de pe strada Vasile Lascăr. Pentru a se putea întreține, a început să confecționeze pălării și portrete la comandă, lucrările fiind semnate cu un pseudonim sau nesemnate. Scenaristul Mihnea Gheorghiu a ajutat-o să-și vândă picturile, făcându-i pe cumpărători să creadă că el era artistul. Tot în această perioadă a început să traducă din literatura engleză și americană: de exemplu, a tradus în limba română trilogia lui Eugene O’Neill „Mourning Becomes Electra”, care a avut premiera la Teatrul Național în ianuarie 1944, dar numele traducătoarei nu a fost menționat.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea ca artistă și a continuat să traducă opere ale unor autori ca Walt Whitman, William Faulkner sau Paul Morand și a publicat proză și poezie. A fost persecutată și în timpul regimului comunist, fiind acuzată de cosmopolitism din cauza cărților străine pe care alesese să le traducă.
Preluare „Wikipedia” și „Muzeon”
