Personalitățile săptămânii – Corneliu Ștefan / Ion Andreescu

Corneliu Ștefan

Corneliu Ștefan, fondator și director al ziarului OPINIA, s-a născut la 21 octombrie 1941 și a murit la 9 februarie 2003 la Buzău. A absolvit Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău, Facultatea de Limba și Literatura Română din cadrul Universității Cluj (1967) și Facultatea de Filologie-Istorie a Universității din Craiova (1978). După o perioadă de profesorat, a devenit redactor principal al cotidianului „Viața Buzăului” (1968-1987), apoi redactor-șef și director la cotidianul OPINIA (din februarie 1990).

S-a implicat și în politică: membru PNȚCD și președinte al organizației județene până în 1995, președinte al organizației județene a Convenției Democratice între 1991 și 1995. A fost consilier jude-țean din februarie 1992 până în ianuarie 1996 și consilier municipal, între februarie 1996 și mai 2000.

A debutat ca student în revista „Tribuna”, în 1967, unde, timp de doi ani, a susținut rubrica „Ex Libris”. A mai colaborat la „România literară”, la „Steaua”, „Amfiteatru”, „Ramuri”, „Cronica”, „Almanahul literar”. Ca redactor la Viața Buzăului, a inițiat rubrici culturale: „Să vină reporterul”, „Cadran cultural”, „Cadran istoric”. A elaborat documentare, în special dedicate județului Buzău: săpăturile arheologice de la Pietroasele, Gruiul Dării, Zănoaga-Năieni, Cîrlomănești și Vintilă Vodă, așezările rupestre de la Nucu-Bozioru; Tezaurul de la Pietroasa; edițiile Taberei de sculp-tură Măgura. A scris despre V. Cârlova, G. Ciprian, Caragiale, Constanța Marino-Moscu, Hortensia Papadat-Bengescu, V. Voiculescu, N.D. Cocea, Al. Odobescu, Gala Galaction p.a.

Dintre volumele sale de autor, proză și reportaj: „Expediție la apa vie” (Editura Albatros, 1981), „La noapte, cotidianul” (Editura Eminescu, 1985), volumul al doilea, Editura Alpha, 2000, „După anchetă” (Editura Eminescu, 1986), „Adio cu nopțile de unul singur” (Editura Eminescu, 1987), „Drumul prin pădure” (Editura Eminescu, 1989), „O scrisoare pierdută și evenimentul zilei” (Editura Porto-Franco, 1998), „Râul tăcut” (Editura Eminescu, 1999). A condus revista lunară „Carnet literar” (seria a III-a, din 1998). A fost membru al Uniunii Scriitorilor (din ianuarie 1990). O biografie exemplară, care conturează o personalitate culturală de excepție.

„Autor de cărți, inițiator de reviste culturale, director al unui ziar căruia i-a salvat, alături de colegi, independența, personalitate a unei comunități suficient de mici ca să-și păstreze intimitatea, Corneliu Ștefan a iubit și, în felul lui, a dat demnitate provinciei. Or, miza unei astfel de existențe nu este doar locală”, scria, într-unul din editorialele sale, la decesul marelui jurnalist, dizidentul buzoian Gabriel Andreescu.

Pe omul Corneliu Ștefan, cel mai exact l-a creionat fiica sa, Ada Ștefan, o jurnalistă de talent, la acordarea post-mortem a titlului de Cetățean de onoare al Buzăului, în 2013, la zece ani de la dispariția sa neașteptată; vorbele ei umplu un gol în memoria publică și pun punct unor poziții și puncte de vedere diferite sau contradictorii: „În forul său interior era, însă, un timid. Și-a învins însă această slăbiciune prin cuvântul scris. Iar la acest capitol era un perfecționist. Manuscrisele sale sunt mărturii ale căutărilor continue ale celor mai subtile moduri de exprimare. Ștergea, completa, schimba, revenea iar și iar asupra frazei. Se lupta cu cuvintele până învingea”.

Școala de presă de la OPINIA, o stare de spirit

Primul precept al gândirii maestrului Corneliu Ștefan a fost „doar cei inteligenți reușesc”, precept dublat de caracter – nu în sensul de sfânt trăitor într-o grotă -, căci inteligența fără caracter duce la trufie și, în final, la pierzanie.

Lui Corneliu Ștefan i-au plăcut jurnaliștii isteți, non-conformiști, înzestrați cu acea calitate rară, „serendipity”. În fond, într-un fapt jurnalistic, o documentare corectă dublată de un text tipărit, se întâlnesc două persoane. Condiția ca jurnalistul să reușească în demersul său este ca el să fie ceva mai isteț decât interlocutorul său, fie el parlamentar, ministru, premier, șef de stat, lider de partid sau, poate, interlop versat. Restul înseamnă un condei ascuțit și un jurnal credibil. Și Corneliu Ștefan, cu mici excepții, a câștigat întotdeauna.

Școala de presă de la OPINIA, cu jurnaliști răspândiți în mai multe redacții din țară, trăiește prin aceste adevăruri simple. Nimic sofisticat sau de mare anvergură. Este ade-vărat că această minimă diferență se traduce printr-o cultură vastă, mai nou de ordin juridic, curaj, aplecare spre nuanțele cuvântului tipărit, într-un cuvânt, talent.

Corneliu Ștefan a făcut din cotidianul OPINIA o adevărată instituție, de aceea a fost supranumit și Gazetarul-instituție. (Dorin IVAN)

Ion Andreescu

Ion Andreescu s-a născut la 15 februarie 1850, la Bucureşti, fiind primul venit pe lume din cei șapte copii ai lui Andrei Dobrescu și ai Anastasiei Pencovici.

A urmat, pe rând, cursul primar la pensionul particular al lui Andreas Apostolas, din 1863, cursurile Gimnaziului „Gh. Lazăr” şi apoi ale Liceului „Sfântul Sava” din Bucureşti. S-a înscris, apoi, în 1869, la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, condusă de Theodor Aman, la secţia nou creată de Desen linear şi Caligrafie (1869-1870), unde a predat mai târziu, ca profesor suplinitor.

În anul 1872, devine profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău, în 1873, se transferă la gimnaziul comunal „Tudor Vladimirescu”, apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeași localitate. Din această perioadă, datează creaţii ale sale, peisaje inedite precum „Pădurea de fagi”, „Stejarul”, „Stânci şi mesteceni”, „Mesteceni la marginea bălţii”, dar şi naturi statice sau portrete, care vor atrage atenţia artiştilor plastici din acei ani.

În anul 1874, va debuta public la „Expoziţia artiştilor în viaţă” de la Bucureşti, unde a prezentat tabloul „Coacăze”. În ianuarie 1876 a participat la cea de-a treia expoziţie a „Societăţii Amicilor Belle-Artelor”, de la Bucureşti, cu o serie de compoziţii, între care: „Oală cu flori”, „Plopi la marginea satului”, „Peisaj din crângul Buzăului”, „Peşti”, „Peisaj cu plopi”.Tot atunci picta primul său „Autoportret” şi o serie de tablouri, între care: „Natură moartă cu coş şi legume”, „Târg de Drăgaică”, „Bâlci în preajma Buzăului”.

Andreescu şi-a desăvârşit studiile la Paris unde a plecat ca bursier, în anul 1879. Aici a frecventat cursurile Academiei „Julian”, fiind admis, totodată, şi la Salonul oficial parizian, unde a expus două lucrări: „Începutul primăverii” şi „Bâlci în România”. Mai apoi, a plecat la Barbizon, unde a lucrat alături de George Demetrescu Mirea, Alexandru Djuvara sau Nicolae Grigorescu, de la care a deprins autonomia expresiei plastice şi importanţa personalităţii, dar şi alături de pictori independenţi precum Corot, Millet, Courbet, Monet, cultivând pictura în plein-air (precursoarea impresionismului). Din perioada pariziană au fost datate o serie de lucrări, între care: „Iarnă la marginea Barbizonului”, „Iarna în pădure”, „Seară de toamnă la Barbizon”, „Stradă la Barbizon, vara”, „Stâncile de la Apremont”, „La treierat”, precum şi „Cap de fată”, „Nud de femeie în picioare”, „Studiu de nud pe scaun”, „Băiat costumat”, „Femeie drapată în albastru”, „Femeie în roz”. În anul 1881 a participat atât la Salonul parizian („Iarna la Barbizon”), cât şi la „Expoziţia artiştilor în viaţă” de la Bucureşti („O dimineaţă la Barbizon” sau „Drumul mare”, „Seară de toamnă la Barbizon” sau „Călăreţ în amurg”).

În 1882, a fost prezent la expoziţia de la Sala Stavropoleos din Bucureşti, cu 60 de tablouri, o adevărată retrospectivă a pictorului, singura de altfel din timpul vieţii, între tablourile expuse cu această ocazie figurând: „Bătrân cu plete”, „Pahar cu tufănele”, „Pomi înfloriţi”, „Câmp cu maci”.

În ultimii ani de viaţă, grav bolnav, Ion Andreescu a continuat să lucreze, pictând îndeosebi flori şi portrete, astfel de subiecte fiindu-i cel mai la îndemână pentru starea de sănătate în care se afla. A pictat în această perioadă, spre exemplu, numeroase chipuri de ţărănci: „O ţărancă din profil”, „Broboada roşie”, „Ţăranca cu broboada verde”. (Preluare „Rador”)