Pedagogul Ştefan Bârsănescu, membru corespondent al Academiei Române, s-a născut la Vipereşti. A făcut studiile secundare la Buzău, iar pe cele superioare la Iaşi. Licenţiat în drept (1919) şi în filosofie (1921), în 1925 a obţinut titlul de doctor în filosofie şi pedagogie, cu teza „Emile Boutroux, viaţa, opera şi filosofia sa”. Şi-a desăvârşit pregătirea la Institutul Central de Educaţie şi Învăţământ din Berlin, unde a urmat cursuri de pedagogie, psihologie şi sociologie pedagogică; a făcut, apoi, călătorii de studii în Germania (Munchen, Berlin, Jena) şi în Danemarca (Hillerod).
Activitatea didactică şi-a început-o ca profesor de pedagogie la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, continuând după aceea, vreme de 32 de ani, ca profesor de pedagogie şi de istoria pedagogiei, la Universitatea din Iaşi. A condus Seminarul Pedagogic Universitar din Iaşi, Centrul de Ştiinţe Sociale din Iaşi şi revistele „Ethos” (împreună cu N. Bagdasar) şi „Cercetări pedagogice”. A elaborat peste 30 de volume şi aproximativ 500 de studii şi articole publicate în ţară şi în străinătate. În domeniul pedagogiei, a contribuit la statuarea unor discipline: epistemologia pedagogică, didactica, metodica, pedagogia experimentală, pedagogia comparată, politica şcolară, pedagogia culturii, istoria pedagogiei, pedagogia prospectivă, pedagogia agricolă.
Ştefan Bârsănescu a oferit prima sinteză a istoriei pedagogiei româneşti. De asemenea, s-a preocupat de problema educaţiei estetice, elaborând, în colaborare, în 1962, prima lucrare de teoria educaţiei estetice din literatura pedagogică românească. A fost coautor la „Dicţionarul de pedagogie contemporană” (1968) şi coordonator al manualului de „Istoria pedagogiei” (1969).
A murit la 7 noiembrie 1984.
