Ion A. Rădulescu-Pogoneanu, pedagog, membru corespondent al Academiei Române, s-a născut la 14 august 1870 la Pogoanele. A absolvit Liceul „Sf. Sava”, apoi Facultatea de Filosofie şi Litere, Secţia Istorico-Filosofică, din Bucureşti. Şi-a continuat pregătirea la Leipzig, Berlin, Jena, iar în 1901 şi-a susţinut, la Leipzig, teza de doctorat despre viaţa şi filosofia lui Vasile Conta. A desfăşurat o susţinută activitate didactică: profesor suplinitor de filosofie la Liceul „Matei Basarab” (1901-1902), profesor titular de limba română şi filosofie la liceele „Sf. Sava” şi „Mihai Viteazul” (1902-1913) din Bucureşti, profesor agregat definitiv la Catedra de Estetică, Etică şi Sociologie de la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti (1913-1920).
Din 1920 s-a transferat la Catedra de Pedagogie şi Istoria Pedagogiei şi în acelaşi an a fost numit şi director al Seminarului Pedagogic Universitar din Bucureşti şi al şcolii sale de aplicaţie. În 1923 a devenit profesor titular la Catedra de Pedagogie şi Istoria Pedagogiei din cadrul Universităţii din Bucureşti.
Contribuţia sa la răspândirea cunoştinţelor pedagogice în România a fost marcată printr-o bună traducere a operei lui J.H. Pestalozzi „Leonard şi Gertruda” (1909), cu o introducere pe care, dezvoltând-o, a publicat-o într-un volum separat, sub titlul „Johann Heinrich Pestalozzi, o schiţă a vieţii şi ideilor sale”, dar şi printr-o serie de lucrări proprii. Dintre acestea menţionăm: „Studii asupra eticii contemporane. I. Etica lui Wundt” (1911), „Fenomenul educaţiei” (1942), „Probleme ale culturii române” ş.a.
S-a numărat printre colaboratorii lui Sextil Puşcariu la întocmirea lucrării „Dicţionarul limbii române” (1910). A fost desemnat prin testament de Titu Maiorescu să dispună de manuscrisele sale, alături de Iacob Negruzzi, Racottă şi Mehedinţi. A publicat „Istoria contemporană a României” (1925) şi „Însemnări zilnice” (3 vol., 1936).
Colaborator al revistelor „Convorbiri literare” și „România Jună”, Rădulescu-Pogoneanu a jucat un rol important în popularizarea cunoștințelor de pedagogie în România. Printre lucrările sale se numără o biografie a lui Johann Heinrich Pestalozzi, o lucrare despre fenomenul educației și una pe teme ale culturii românești. A fost un susținător al ideilor lui Titu Maiorescu și, conform testamentului acestuia, a avut dreptul să dispună de manuscrisele sale. Din materialele lăsate de Maiorescu, Rădulescu-Pogoneanu a reușit să publice în 1925 „Istoria contemporană a României” și în 1936 „Însemnări zilnice” în trei volume.
Soția sa, Elena, a fost director al Școlii Centrale de Fete, iar împreună au avut o fiică și doi fii, inclusiv pe Victor Rădulescu-Pogoneanu, care a devenit diplomat. În 1926, Ion A. Rădulescu-Pogoneanu a fost ales deputat de Putna.
Începând cu anul 1920, a devenit membru corespondent al Academiei Române. A fost implicat activ în comitetele de redacție ale mai multor publicații, printre care „Convorbiri literare” (începând cu 1893), unde a publicat numeroase contribuții de istorie și critică literară. De asemenea, a colaborat cu revistele „Arhiva românească”, „Flamura”, „Națiunea”, „Noua revistă română”, „Revista de pedagogie” și „România Jună”.
Deși a fost un profesionist al filosofiei și pedagogiei, Rădulescu-Pogoneanu a manifestat o pasiune constantă pentru literatură, având un interes special pentru scriitorii Junimii și colaboratorii „Convorbirilor literare”. De-a lungul celor patru decenii, i-a dedicat mentorului său, Titu Maiorescu, mai multe studii și articole, unele dintre ele omagiale, iar acest lucru l-a făcut pe Eugen Lovinescu să îl considere un exponent al hagiografiei maioresciene.
Ca un talentat descoperitor și editor de documente literare, Rădulescu-Pogoneanu s-a distins prin sensibilitatea sa și prin capacitatea de a comenta fenomenul poetic cu un limbaj elevat. Prin valorificarea moștenirii Junimii, a avut o contribuție semnificativă la viața literară a primei jumătăți a secolului XX.
