Alexandru PRIPON
… Și nu se întunecă dintr-odată. Nu se lasă peste noi bezna, desăvârșit înfiorătoare, ascunzând realizările și neîmplinirile zilei care abia a trecut. Nici nu ne scufundăm imediat în uitarea adusă de vise, părăsind fără întârziere cotidianul încrâncenat. Totul se desfășoară gradual, învăluindu-ne tăcut și purtându-ne către momentul amorțirii simțurilor, somnului și odihnei, până la trezire – cunoscutele repere ale drumului nopții către zi.
Este un parcurs firesc, ne-am obișnuit cu această alternanță care ne împarte existența în două jumătăți distincte, cu o ritmicitate ciclică. Privim, pe rând, soarele și luna călăuzind clipele înspre avalul devenirii noastre și nu ne miră niciodată faptul că întunericul îi urmează luminii, căreia îi succedă, apoi, din nou întunericul. Crepusculul și zorii, însă, ne pregătesc pentru simpla trecere de la o etapă la cealaltă a împlinirii calendarului, ca o prevestire implacabilă a destinului așa cum este el, definindu-ne, așa cum suntem noi.
Orice s-ar spune, nu este simplu să exiști. Sunt reguli ale firii și restricții sociale, sunt legi pe care le respectăm și cutume pe care le îmbogățim cu fiecare pas. Suntem mereu pe cale și niciodată ajunși acolo, dar asta face parte din viață, din călătoria brăzdată de apusuri și răsărituri înspre finalul ca un nou început.
Aflați, cumva, într-o perpetuă adolescență, ne revoltăm adesea și ne dorim să ardem etape, să eliminăm momente, să stingem pasiuni, nepricepând de ce trebuie să mergem, nu să alergăm înspre ceea ce va fi. Iar momentul completei înțelegeri – tare mi-e teamă – nu este și acela al deplinei putințe. Altfel spus, atunci când vom avea toate răspunsurile, așezate în paragrafe impecabile, vom deține prea puțină forță de a mai schimba drumul. Și vom păși tot așa, mai departe, pe cărarea pe care am ales-o ca pe un destin crunt și implacabil.
Avem, acum, timp să întrerupem calea spre ceea ce vom fi? Fără îndoială. Avem voința de a face acest lucru? M-aș mira. Deoarece perfidul drum al nopții către zi presupune, mult prea adesea, un parcurs cu ample ramificații sociale, un efort colectiv, în care lăsăm în urmă, umăr la umăr, prezentul și trecutul, deopotrivă, îmbrățișând un viitor de-a gata, prea larg la șolduri și scurt la mâneci. Ajungem, la final, să fim noi înșine doar în interior, potrivindu-ni-se numai buzunarul de la piept și cusătura din dreptul nasturilor ornamentali, dar resemnați cu această stare de perpetuă dizgrație.
În perioada care de-abia a trecut, s-a vorbit enorm despre substanțele halucinogene, apărând, ca nicicând, multe cazuri de șoferi drogați și beți, care au provocat accidente pe șoselele țării. S-a născut, firesc, întrebarea: de ce nu au fost expuse publicului, până acum, astfel de situații? Deoarece, firește, nu de azi sau de ieri au început să conducă autovehicule persoane aflate sub influența stupefiantelor, după cum nu de câteva zile încoace au fost depistate acestea în trafic, fiind tratate cu o blândețe neverosimilă. Nu cumva parcursul acesta, umăr la umăr, către visul occidental ne-a determinat pe mai toți să credem că drogurile – prezente în teribil de multe seriale și lungmetraje, în literatura contemporană și în mărturiile celor ajunși peste granițe – reprezintă condiții obligatorii ale drumului nopții către zi? Nu cumva am crezut că, dacă nu le prezentăm cu voce tare, aceste situații înfiorătoare se vor disipa, ca niște scurte fragmente dintr-un vis urât?
Am remarcat voci care susțin, foarte serios, legalizarea unor substanțe halucinogene, arătând „normalitatea” acestei inițiative și prezentând, persuasiv, consumul de droguri ușoare, în paralel cu „progresul” societății noastre. Astăzi vedem cam ce ar presupune o comunitate în care narcoticele îți dau curaj să conduci nebunește, să accidentezi, să ucizi, apoi să mergi mai departe, liniștit și abia conștient.
Traficanții de droguri au existat și vor exista, mulți dintre ei invizibili în fața autorităților. Consumatorii au fost și vor mai fi, pozând, eventual, în victime ale sistemului, chiar și când inconștiența lor provoacă tragedii. Martorii tăcuți s-au scurs și se vor mai scurge pe trotuarele devenirii, neștiind ce, dacă și cum să spună… Iar perfidul drum al nopții către zi va continua, chiar dacă, mergând pe această cale, începem să credem că nu se va mai lumina niciodată. Căci, pentru a eradica anumite racile ale momentului, ar fi nevoie să acționăm cu toții, hotărâți, refuzând neimplicarea, ca pe o formă abia mascată de complicitate. Doar că, în acest parcurs către final (și nimic mai mult), chiar dacă mergem umăr la umăr, suntem dezbinați și străini, îmbrăcați în concepții și atitudini de-a gata, făuritori ai nimicului, adepți ai neputinței. Ne vom trezi, poate prea târziu, când va fi tot beznă, încercând să pricepem unde ne-a dus – și de ce – perfidul drum al nopții către zi…
