Există, în sărbătoarea lui Moș Nicolae, un fel de liniște aparte, greu de găsit în alte momente ale anului. Nu e exuberanța colorată a Crăciunului, nu e nici solemnitatea Paștilor. E, mai curând, o sărbătoare a gesturilor mici, făcute pe furiș, ca și cum binele adevărat ar evita, din pudoare, reclame și artificii.
Sfântul Nicolae – personaj istoric, nu figură de carton -, își făcea treaba cu o discreție care astăzi ar părea aproape suspectă. Se spune că umbla noaptea prin Mira și punea în pragul săracilor mici daruri, fără poze, fără evenimente și fără hashtag-uri. Pilda lui a rămas: în fiecare an, la început de decembrie, copiii lustruesc pantofi cu o seriozitate care ar putea înduioșa și un contabil și așteaptă, cu emoția lor verticală, o portocală sau o ciocolată. Uneori, firește, o nuielușă drept avertisment blând, „pedagogic”, că moralitatea are și ea criteriile ei.
În special pentru săteni, în casele cărora se mai păstrează tradiția, sărbătoarea aceasta marchează debutul iernii spirituale; acolo de la Sfântul Nicolae până la Sfântul Ioan, lumea intră într-un fel de ritm ritual, în care colindătorii încep să-și acordeze vocile, gospodăriile se pregătesc; la oraș, în această perioadă lumina este în exces pe străzi.
Interesant rămâne felul în care Sfântul Nicolae, venerat în toată Europa, a ajuns, în ultimele decenii, în umbra unui personaj inventat chiar după chipul său – Santa Claus. O umbră însă nu neapărat nedreaptă, cât inevitabilă într-o lume care preferă spectaculosul în locul firescului și marketingul în locul tradiției. Santa Claus are reni, zboară, cântă, apare în reclame; Sfântul Nicolae are o nuielușă și un sac de modestie. Diferența e grăitoare.
În satelele noastre, figura lui rămâne ancorată într-un imaginar mai vechi și mai grav: ocrotitor al vitelor, stăpân peste lupi, sprijin pentru cei care pleacă pe ape și ,în chip neștiut, mijlocitor pentru sufletele celor plecați dintre noi. E, într-un fel, unul dintre puținii sfinți care fac legătura între pământ și cer, între cotidian și metafizic.
Lecția lui Moș Nicolae este aceea că binele adevărat nu se face cu surle și trâmbițe, ci, uneori, noaptea, pe furiș, într-o gheată lustruită în prag.
