Moș Crăciun cu ochii în lacrimi: scrisoare de la o copilă încercată de soartă
Profesorul Cătălin Zaman, din nou mesager al copiilor către Moșul
O nouă scrisoare plină de durere, curaj și speranță a ajuns zilele acestea în mâinile profesorului Cătălin Zaman, directorul Colegiului Național „Mihai Eminescu”, omul care de ani buni devine, în preajma sărbătorilor, puntea dintre copii și Moș Crăciun.
De fiecare dată, profesorul reușește să mobilizeze comunitatea buzoiană pentru a aduce un strop de lumină în viețile celor mici, mai ales acolo unde destinul a fost necruțător.
Dar anul acesta, scrisoarea unei adolescente a făcut ca până și Moș Crăciun să aibă ochii în lacrimi.
Fata, născută pe 17 septembrie 2008, își deschide scrisoarea cu o sinceritate care dezarmează. În câteva pagini, reușește să spună povestea unei copilării marcate de boală, pierderi și sacrificii.
Mama ei, diagnosticată cu cancer de la 29 de ani, a reușit după ani de tratamente să o aducă pe lume, un miracol pentru întreaga familie. Dar lupta cu boala a revenit, mai cruntă ca oricând. Copila a crescut în umbra suferinței, învățând să-și facă lecțiile la marginea patului mamei, având grijă de ea, încercând – cum spune în scrisoare –, „să o salvez prin învățătură”.
Tatăl, prins în capcana alcoolului, a făcut viața celor două și mai grea, dar în scrisoare copilul nu arată nici ură, nici reproșuri – ci doar înțelegere pentru un om pierdut. A murit în 29 decembrie 2024, în urma unui AVC.
Anul acesta, destinul a lovit din nou: mama fetei s-a stins pe 11 august, după luni grele de chin. Iar în aceeași zi, în aceeași cameră, pe același pat… a murit și bunica.
„Ziua în care lumea s-a prăbușit pentru mine”, scrie fata, cu o maturitate care rupe sufletul.
O cerere care nu costă bani, dar care valorează mai mult decât orice cadou
În ciuda tuturor tragediilor, adolescenta continuă să învețe cu ambiția de a ajunge la facultate. „Mama este Sus și mă vede… vreau să fie mândră de mine”, spune ea.
Pentru Crăciun însă, nu cere nimic material. Nimic pentru ea. Doar o fărâmă de bine, un gest, ceva ce Moșul „crede că merită”. „Mi-e rușine să cer ceva”, scrie ea cu o sinceritate care ar înmuia orice inimă.
