Sincer vorbind, știam eu că și această campanie electorală va fi cu surprize și cu răsturnări de situații, fiindcă altfel nici nu putea fi, or, dacă pe vremuri „de pace” am avut parte de atâtea matrapazlâcuri și declarații belicoase, apoi pe timp „de război” era și (a)normal să asistăm la scenarii din cele mai neprevăzute și mai date naibii. Și totuși, ceea ce este pe cale să facă Voronin și K întrece orice măsură și imaginație bolnavă, iar faptul că bătrânul comunist este gata să atragă după sine, în groapa istoriei, puținii colegi mai tineri care i-au rămas în echipă (și, probabil, cu unele perspective) aproape că este incontestabil. Speranțele unora care credeau că, măcar la apusul carierei sale politice, Voronin va reveni la sentimente mai bune și nu va scuipa atâta foc și venin peste acei care nu mai doresc să se întoarcă la ziua de ieri s-au spart aidoma unui balon de săpun – cu trecerea anilor, „babacu” a pierdut din clarviziunea care îl caracteriza cândva (crede cineva că acest comunist inveterat nu a fost un nomenclaturist de cea mai înaltă speță și un fanfaron care a știut cum să speculeze cu așteptările oamenilor?) și își taie ultima creangă de sub picioare și, de bună voie și nesilit de nimeni, trece în cohorta celor care suferă de sindromul Stockholm.
La prima vedere, este de neînțeles gestul lui Voronin, care l-a etichetat pe unul dintre ucenicii săi mai „talentați” cu cele mai grele și urâte epitete – trădător, tâlhar, nenorocit, papagal, președinte nelegitim, demn de expertiza psihiatrică, vândut pentru 3 milioane pentru a-l alege pe Timofti, beneficiar al sacoșei cu bani… Ce trebuia să se întâmple ca Dodon, Greceanâi și ceilalți 12 ex-comuniști care l-au trădat pe Voronin, aciuați astăzi în PSRM, să se lase păgubași și să-i întindă mâna celui căruia îi datorează nu doar cariera politică, dar și reversul ei – căderea dureroasă în hăul și dizgrația din care nu prea există ieșire (istoria nimic nu uită)? Sau ce metamorfoză trebuia să se întâmple cu Voronin și rămășițele PCRM ca aceștia să uite de palmele usturătoare aplicate cu gura schimonosită de ură a lui Dodon, gen „eu niciodată nu am tremurat în fața lui Plahotniuc, iar Dvs. v-au tremurat și vă tremură genunchii în fața lui”, „nu aveți curajul și energia unui general sovietic”, „mare erou, vânzător de deputați”… Nemaivorbind de poreclele ieșite din gura lui Voronin în adresa „maicii Tereza, geniului economic, Zinaidei Carabinei” sau ceea ce s-a întâmplat și s-a vorbit la tema „prieteniei” dintre comuniști și socialiști la nivel local, inclusiv la Soroca. Or, nu poate lumea să uite, la dorința și ordinul cuiva, ping-pongul verbal, de pe rețelele de socializare, dintre fosta deputată PCRM, Elena Bodnarenco, și viitorii ei colegi de alianță/bloc. Și acum, hop!, a tunat și i-a adunat, or, în cazul lor, nici exemplul cu Tanda și Manda nu este valabil, fiindcă acești eroi nevinovați din poveștile cu proști nu merită o astfel de comparație… Oare chiar atât de tare să se teamă aceste două partide de judecata oamenilor, care, la 11 iulie, le va da, cu siguranță!, papucii? Oare atât de multă frică a băgat în ei firava Maia Sandu, încât aceștia și-au pierdut mințile și tot ce le mai rămăsese?
La a doua vedere, gestul celor doi este ușor de înțeles – și unul, și altul au nevoie să fie împreună pentru a lungi perioada de agonie, fiindcă soarta și locul în istorie și în iadul politic nu poate fi decât comun. Și unul, și altul (și, cu părere de rău, încă mulți alții) cu toate fibrele sufletului lor urăsc tot ce este românesc și tot ce vine de la Asfințit și sunt gata să-i pupe nu doar în frunte pe acei (în primul rând, pe acel) care i-au tratat ca pe niște holopi, dar nu ca pe niște parteneri, de la egal la egal. Și unul, și altul sunt avizi și dornici de putere, și unul, și altul au călcat de atâtea ori pe greblă și au făcut-o și de această (ultimă) dată.
Ce-i drept și nedrept, în același timp, și Dodon, și Voronin se vor regăsi în viitorul legislativ și, posibil, vor fi vecini de fotolii. Cum va arăta acest tablou în realitate – să zicem, în centru Voronin, iar pe din părți Dodon și Greceanâi – eu, cel puțin, nu-mi imaginez, dar totul este posibil când oamenii „nu doresc să dea țara pe mâna străinilor” (sic!). O singură consolare aș putea avea – ca și unii, și alții să aibă un rol butaforic, un rol de statiști, misiunea cărora să fie una – roaderea pantalonilor pe banca de parlamentar, fiindcă acei care seamănă vânt, culeg furtună…
