Interviuri neconvenționale / Jurnalista Mioara Vergu: „Libertatea de expresie nu-ți dă dreptul să jignești, să minți, să faci afirmații nefondate, să răstălmăcești”

Roxelana RADU 

Pe lungul drum al consacrării profesionale, Mioara Vergu a pornit de la „Viața Buzăului”, parcurgând mai apoi o serie de cotidiene, publicații, instituții, compartimente de presă sau departamente de comunicare, așa cum îi stă bine jurnalistului născut, nu făcut. Doar cu titlu de exemplu, voi aminti câteva: „Scânteia Tineretului” (care și-a schimbat ulterior denumirea în „Tineretul Liber”), „Construcții România”, „Curierul Național”, „Info Tofan”, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB), Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), „Opinia Națională”. Firește, activitatea domniei sale este cu mult mai complexă și laborioasă decât am menționat eu aici. Radio România, „Luceafărul”, „România literară”, „Republica”, „Balkan News”, „955”, „Actualitatea”, sunt doar câteva dintre colaborările avute de-a lungul carierei.

Bref, o viață întreagă de muncă în presă.

Mioara Vergu este buzoiancă get-beget, absolventă a Colegiului Național Mihai Eminescu și a Facultății de Jurnalistică. Se descrie pe sine ca fiind loială, sensibilă și sinceră. Iubește prozatorii sud-americani, iar Micul Prinț este eroul său preferat din literatură. În viața reală, eroii preferați ai domniei sale sunt patrioții. Își consideră mama ca personalitatea contemporană pe care o admiră cel mai mult, și copilul ca fiind cea mai mare realizare personală. Detestă minciuna, iar de-a lungul timpului s-a ghidat după deviza lui Mahatma Gandhi: „Unde este iubire, acolo este viață”.

Cu ajutorul unor întrebări la care a avut amabilitatea să-mi răspundă, vă invit să cunoașteți un jurnalist „de cursă lungă”, cu o carieră impresionantă în spate.

Reporter: Este profesia de jurnalist una specială, care necesită anumite calități și, dacă da, de ce?

Mioara Vergu: Întrebarea conține răspunsul. Da, într-un fel, jurnalismul este o profesie specială. În alt fel, este o profesie normală, care presupune însă multă „contributivitate”, ca să fiu în ton cu discuțiile la zi. Este o profesie ce presupune un caracter puternic, o moralitate de oțel, responsabilitate, oameni care refuză tentațiile, cu respect pentru adevăr, tradiții, legislație, buni cunoscători ai limbii române, în cazul nostru. Caragiale a sintetizat cel mai bine: „Cinste și gramatică”. Presa nu-i beletristică, deși cere o exprimare frumoasă. Ziaristul nu-și imaginează, el se bazează pe dovezi palpabile, nu pe bănuieli. Nu este nici procuror, nici judecător, nici măcar educator, deși presa are un puternic rol formativ, pe lângă cel informativ, indiferent ce spun mai noii teoreticieni ai mass-media. Ziaristul nu dă soluții, nu-și promovează propriile opinii, caută știri, el informează cu probe. Nu are prejudecăți. Nu are program. Nu este nici prieten, nici dușman cu subiectul prezentat publicului. Ascultă toate părțile. Este o profesie pentru exercitarea căreia trebuie să fii sănătos, la minte și la trup. Este interzis să fii frustrat, să fii orgolios excesiv. Și multe altele. Vedeți?! Nu este o meserie specială!

Rep: Care sunt provocările profesiei de jurnalist, din perspectiva experienței proprii?

M.V.: Una dintre provocări este pasiunea pentru adevăr, care de multe ori se lovește de simpatii, antipatii, de opinii personale, de piedici, uneori banale, de piste greșite în exercitarea profesiei. Experiența proprie?! La terminarea facultății, am primit repartiție la „Scânteia Tineretului”, ziarul la care făcusem, de altfel, toată practica. Numai că, vremurile erau cum erau și am fost „revendicată” de Buzău, așa că doi ani am lucrat la „Viața Buzăului”. O experiență foarte bună, pentru că am avut colegi excepționali, de la care am învățat și bune și rele. Marin Macău, Constantin Brăescu, Corneliu Ștefan, Nicolae Nicolae, Ștefan Iovan, Dumitru Dănăilă sunt doar câțiva dintre colegii de la care am învățat. Numai că nu m-am simțit deloc confortabil. Eram destul de cunoscută în județ și aveam mulți prieteni care aveau prieteni, aveau familii… Eram foarte tânără și mi-era greu să împac prietenia cu adevărul. Nu de puține ori părinții mei erau apostrofați pentru ceea ce scriam eu… Am înțeles de la început provocarea. Disconfortul mi-a prins bine mai târziu. Am învățat din el. După doi ani am plecat la București. Apoi, când ești tânără, te confrunți cu multe situații care nu au legătură cu profesia. Multă lume încearcă să te abată de la scopul tău. Dar și când îmbătrânești… Poți fi tentat cu complimente, cu daruri „inofensive”, poți fi șantajat. Nu numai de aceia despre care scrii. Depinde de patronat, indiferent cine este el, de interesele lui, pe care, de cele mai multe ori doar le intuiești. Una dintre provocările personale. Când, în sfârșit, am primit acordul de transfer la „Scânteia Tineretului”, s-a întâmplat așa: erau conferințe de dare de seamă și alegeri la organizațiile municipale și orășenești ale UTC. În aprilie 1980. Am fost acolo și am scris. Concluzia mea: am asistat la un concert în care dirijorul urmărea o partitură și fiecare instrumentist câte o altă partitură. O cacofonie! Articolul a apărut, cu felicitări din partea conducerii redacției, Mihai Bâzu și Nicolae Nicolae. Numai că, a citit și primul secretar al județenei de partid! Și nu i-a plăcut. De ce? De județul Buzău, din partea CC al UTC răspundea Nicu Ceaușescu, care urma să vină la conferința județeană. Ce s-ar fi întâmplat dacă cineva îi dădea ziarul cu articolul meu?! Eu cred că nimic. Tovarășul credea altceva. Dar planetele s-au aliniat în favoarea mea. Redactorului șef i s-a spus că nu mai am voie să semnez timp de șase luni. Providențial, redactorul șef a avut replică: dar nu-i mai bine să-i dăm drumul să plece? Am primit zece cereri de transfer de la „Scânteia Tineretului”. „Să plece!” Și am plecat.

Rep: Sunteți unul dintre cei mai buni jurnaliști cu origini buzoiene, părerile sunt unanime în această privință. Ați avut șansa de a scrie în presă (fie înainte, fie după 1989, fie ambele). Ați fost martor la toate schimbările sociale. Cum a fost munca de gazetar și cum vedeți presa de astăzi?

M.V.: Mulțumesc! Mă onorează aprecierea dumneavoastră. Sunt mândră de originile mele buzoiene, sunt mândră de conjudețenii mei extrem de valoroși. Da, am lucrat, mai mult sau mai puțin, și în presa scrisă, și în presa de agenție, și în radio, și în televiziune. Cel mai mult în presa scrisă. A fost opțiunea mea. Munca de gazetar?! Este cam la fel, numai că s-au schimbat, s-au îmbunătățit instrumentele cu care se operează. Da, din păcate, cam toți am fost martori la toate schimbările sociale. Una am gândit și alta s-a întâmplat, deși cred că multe s-au schimbat în bine. Numai că în furtună, la suprafață, știm cu toții, ies gunoaiele. Și pe acestea le vedem mai întâi. Cum a fost? Noi făceam câte 21 de zile pe lună muncă de teren, documentare în județe. Transmiteam articolele din teren: dictam la telefon fetelor de la „Dactilo”. Așteptam, stăteam la rând să ne preia. Ne deplasam cu trenul, cu rata, mai rar cu avionul, cu barca, cu vaporul, cu trăsura, cu căruța. Ne cazam fie la hotel, fie la vreun cămin… unde găseam. Mâncam la vreo cantină, când ne permiteam la vreun restaurant, ne luam mâncare de la piață, de la alimentară… Umblam mult să căutăm informații relevante. Unele au devenit articole, altele amintiri. Indiferent dacă eram sau nu reclamați, cu motive serioase sau de tot râsul (pe mine m-a reclamat o tovarășă de la partid, pentru că i-am cerut părerea despre niște nereguli, că sunt îmbrăcată indecent), articolele erau luate în seamă, în multe cazuri conduceau la sancțiuni. Diferența majoră dintre atunci și acum este că lumea se ferea să apară cu lucruri negative în presă. Frică, rușine… Noi, ziariștii, eram foarte serioși, responsabili. Documentarea la fața locului era regulă. Nu era ușor. Devenise o adevărată artă să înșelăm vigilența cenzurii. Uneori, poate că și cenzorii doreau să fie mai neatenți! Nu toți. Oameni și oameni. Acum, am impresia că „informația” doar se „rostogolește”. Pare că nimic nu se mai verifică. Deontologia îmi pare cam fisurată. Nu generalizez. Interesul pur și simplu sau dorința de rating dăunează profesiei.

Rep: Căror oameni le datorați devenirea culturală, spirituală și formarea ca om de presă?

M.V.: Răspunsul e banal. Familiei, profesorilor, colegilor, oamenilor minunați cu care m-am întâlnit. Sunt foarte mulți, oricâte aș spune, tot aș nedreptăți pe cineva.

Rep: Considerați că profesioniștii scrisului din presa locală v-au influențat în vreun fel?

M.V.: Profesioniștii scrisului sunt profesioniști oriunde ar activa. Presa locală are chiar un avantaj. Poate urmări mai bine o temă, un subiect, mi se pare că se simte obligată să fie mai obiectivă. La Buzău sunt acum câțiva profesioniști pe care îi citesc cu plăcere, chiar dacă sunt din „tabere” diferite. Eu cred că presa nu trebuie să facă politică. Dar dacă face, trebuie să-și asume și să-și declare orientarea, pentru a nu păcăli publicul.

Rep: Mai aveți timp și pentru poezie, publicistică, proză? Care sunt proiectele literare personale?

M.V.: Timpul a devenit o „marfă” scumpă și rară. Nu numai pentru mine. Dar citesc cu mare drag poezie, proză, publicistică. Proiecte literare? Nu, nu îndrăznesc! Sunt așa de multe capodopere pe care nu apucăm să le citim, atâtea universuri de descifrat între copertele atâtor cărți. Mi-a făcut și-mi face plăcere să contribui la apariția cărților. Cu mare drag. Dar, cine știe, dacă viața va avea răbdare cu mine, poate, într-o zi, mă voi aduna într-o carte.

Rep: Ca jurnalist, unde credeți că se termină profesia și unde începe omul?

M.V.: Greu de spus. Jurnalismul este o profesie de vocație. Vocația unui om. Sigur, profesia se învață, mai ușor sau mai greu. Omul trebuie să rămână om, indiferent de meserie. Și dacă pentru alte profesii există program, în jurnalism nu există program. Când iubește, când suferă, când urăște, când e în vacanță, când e la piață, continuă să fie jurnalist. Locul lui de muncă nu este limitat, nici timpul. Evenimentele nu așteaptă să-ți începi programul, nici să intri în haina de jurnalist. De aceea cred că jurnalistul nu are o viață comodă, că trebuie respectat și recompensat pentru munca sa de calitate. Dar nu toți cei care lucrează în presă sunt jurnaliști!

Rep: Care credeți că ar fi problemele alarmante ale jurnalismului românesc de astăzi, din perspectiva fenomenelor „cancel culture” și „politically correctness”, care au ecouri și la noi?

M.V.: Nu numai presa, ci toate domeniile vieții noastre manifestă un soi de mimetism, de multe ori cameleonism. Cu „cancel culture” ne-am mai întâlnit. Noi îi spuneam cenzură. Este grav. Știm cu toții că „politically correctness” se bazează pe ideea că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să acționeze într-un fel în care ar putea să ofenseze, excludă sau marginalizeze un anumit grup de oameni dezavantajați social sau discriminați. Bune intenții! Dar se exagerează. Din păcate, „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Oricum, eu cred că principala problemă a presei noastre este lipsa de cultură a practicanților profesiei. Superficialitatea și, mai grav, necunoașterea limbii române, mimetismul, calchierea unor teme din alte culturi, fuga după rating, neasumarea orientării politice, ignorarea deontologiei, promovarea unor interese deviante, contrare interesului național.

Rep: Putem vorbi de jurnalism în lipsa libertății de expresie?

M.V.: Nu, nu putem vorbi de jurnalism în lipsa libertății de expresie, cum nu putem vorbi de civilizație, de democrație. Ar putea începe acum o lungă discuție despre libertatea de expresie. Libertatea de expresie nu-ți dă dreptul să jignești, să minți, să faci afirmații nefondate, să răstălmăcești…

Rep: Jurnaliști ai prezentului pe care îi apreciați?

M.V.: Destui, dar nu suficienți. Și „bătrâni” și tineri. Mă uit cu mare interes la presa independentă, online, excepționali jurnaliști, independenți de patroni cu interese. Admir multe scriituri, bătălii pentru adevăr. Din păcate, uneori „afară-i vopsit gardul…”. Și în audiovizual sunt creații de excepție, însă tributare moralității.

Rep: Ce ați schimba în presa de astăzi, dacă ați putea?

M.V.: Criteriile de admitere în profesie. Aș fi mult mai exigentă. Aș da teste de limba română și o limbă străină de circulație internațională și istorie națională, geografie economică, diplomație politică și economică. Aș impune un salariu minim, care să asigure un trai decent, care să ferească jurnalistul de tentații. (Probabil sunt idealistă!) Aș impune patronatelor să fie „la vedere” și să-și declare opțiunile politice. Aș pretinde organizațiilor profesionale și sindicale de jurnalism, alcătuite doar din jurnaliști!, să apere, să se implice în viața breslei să fie partenere ale școlilor care pregătesc jurnaliști. Știu, utopie.