Alexandru PRIPON
Uneori, ca o subtilă ironie, omenirea retrăiește evenimente, poate extrem de importante, pe care generațiile aflate în viață nu le-au trăit vreodată. Altfel spus, apar momente când poveștile bunicilor și străbunicilor, înflorite sau simplificate, după caz, după har, după simpla putere de aducere aminte, ar trebui să revină în minte și să dea naștere unor reflexe, pe bună dreptate asociate instinctului de supraviețuire. Dar astfel de situații apar numai prin cărți. Acolo, eroii trec prin mijlocul primejdiei, profitând de sfaturile primite în copilărie și de atenția la detalii pe care, să fim sinceri, nimeni nu o are, cel puțin nu în clipele simple, mărunte ale cotidianului. Viața este, însă, o înșiruire firească de amănunte ratate și trenuri pierdute, de imagini și cuvinte nebăgate în seamă. Iar plata pentru toate acestea vine mai târziu, cu proverbiala palmă aplicată peste frunte.
Cred că noi, ca popor, ne-am aflat de nenumărate ori în situații limită, când vocea moșilor și strămoșilor ar fi trebuit să ne răsune în suflet sau măcar în minte, împiedicându-ne să greșim, dându-ne un avânt către liman. Numai că nu a fost așa. Sufletul ne-a rămas tăcut, iar reflexele și gândirea ne-au trădat, am încasat loviturile destinului cu resemnare, am răbdat, întristați până la curgerea lacrimilor ori a sângelui. Și nu am înțeles. Nu cât s-ar crede. Nu a rămas în urmă nicio morală ascunsă într-o istorisire, izbăvitoare, poate, pentru urmași. Dimpotrivă, cred că am povesti eronat, cu detalii subiective, poate fictive, lucrurile, iar cei ce vor urma au, oricum, în condițiile date, toate șansele de a ne imita, fără voie, atitudinea sacului de box în fața dezastrului.
Am remarcat că, de niște ani încoace, am devenit tot mai posomorâți, în mai toate momentele cotidianului. Că abordăm cam orice provocare cu resemnarea defetistă a celui care știe din start că va pierde lupta. Că emitem geamătul de durere cu mult înainte ca pumnul să ne pornească spre plex, cu certitudinea chinuită a victimei de profesie. Și nu este în regulă. Ne lăsăm copleșiți de situații neplăcute, ridicate la rang de dezastru, dar omitem să învățăm ceva din experiența dificilă, să ducem mai departe măcar o povață cât un avertisment – pentru noi, mai târziu, ori pentru generațiile care vor veni. Dimpotrivă, totul pare nou, ne ia prin surprindere și ne întunecă devenirea, până la întoarcerea posacă din drum.
Pe bună dreptate, presa este numită, metaforic, uneori, ciorna istoriei. În materialele mai vechi sau mai noi găsim clipa descrisă „la cald”, cu detalii pertinente sau exacerbate, cu repere excepționale, menite să ancoreze în timp și spațiu ceea ce a fost, pentru informarea contemporanilor și pentru educarea, măcar în anumite privințe, a urmașilor. În presă, mai cu seamă în cea scrisă, există răspunsuri clare la întrebări complicate, stringente, pentru că acolo este prezentată experiența altor momente, mai mult sau mai puțin îndepărtate. Acolo sunt expuse și păstrate lămuririle necesare pentru a depăși resemnarea mohorâtă amintită mai sus – nu prin gesturi magice, extraordinare, ci prin învățare, înțelegere și acțiune; prin dezvoltarea unui reflex, atât de necesar supraviețuirii demne.
Problema este, însă, că numere vechi din ziare și reviste vechi pot fi găsite, cel mai adesea, cu mare șansă, doar prin biblioteci, unde, spre căutare facilă, trebuie cunoscută data sau măcar perioada aproximativă de apariție a exemplarului dorit. Nu prea sunt disponibile arhive (nici nu poate fi vorba despre documente digitalizate), mai cu seamă că, în România, nu a existat o tradiție propriu-zisă, neîntreruptă, privitoare la publicații. Perioada comunistă a dus la îngroparea sau măcar la transformarea iremediabilă a presei de până atunci. Iar anii tulburi de după 1989 au marcat apariții și dispariții intempestive de ziare și reviste, până la definitiva coborâre în uitare. Cine, unde și cum să mai găsească, sigur și simplu, descrierea detaliată, nuanțată, a ceea ce a fost, așa cum ar trebui să reiasă din toate periodicele păstrate ale vremii?
S-ar putea spune că, astăzi, lucrurile sunt total diferite. Ziarele și revistele apar preponderent online sau măcar există și exemplare în format electronic, așadar găsirea unei știri (de exemplu) din urmă cu douăzeci de ani, așa cum a fost prezentată în periodicele de atunci, ar trebui să fie simplă. Doar că nimic nu este simplu, nici măcar în vremurile noastre. Unele publicații și-au schimbat patronatul și politica redacțională, altele și-au schimbat numele, site-urile au fost actualizate ori s-au mutat pe alte platforme, fără a se păstra vechea bază de date… Motoarele de căutare găsesc fără probleme texte vechi, publicate în ziarele cu tradiție, din străinătate, dar zona web românească rămâne gri, necartografiată și ostilă unei cercetări de tipul celei propuse mai sus.
În aceste condiții, pare că suntem condamnați să acceptăm explicațiile aproximative ale unora sau fanteziile șchiop-metaforice ale altora, în anumite privințe, în care istoria încă nu s-a pronunțat definitiv, iar memoria colectivă este tributară momentului actual, nu fidelă realității de atunci. Și, mă gândesc, ar fi atât de bine ca oamenii de presă dedicați – pe lângă o prezervare mult mai atentă a cronicii cotidianului – să cerceteze arhivele care vor fi existând și să prezinte evenimentele importante ale anilor (de mult) trecuți, așa cum reies din studierea în paralel a știrilor și comentariilor vremii. În scop didactic. Sau pentru a păstra, pe mai departe, adevărul. Sau măcar pentru că, dincolo de tendințe, lozinci ori pasiuni trecătoare, istoria este trăită, muncită, consemnată (și) de noi.
