Interviuri neconvenționale | Jurnalistul Călin Ghețu: Nu cred că există om perfect și, în consecință, nici jurnalist perfect

Roxelana RADU

Vine o vreme când simți că trebuie să aduni la un loc experiențele pozitive, întâmplările bune și frumoase cu oameni pricepuți, care și-au făcut profesia cu pasiune și care au lăsat urme de neconfundat pe unde au trecut. Simți că trebuie să le aduni pe toate astea la un loc. Ca să nu se piardă. Călin Ghețu este unul dintre cei mai buni. Nu mi l-aș fi închipuit vreodată făcând altceva decât presă. Scrisă, audiovizuală, de la ziare sau reviste, până la radio și televiziune. Am vrut să aflu cum a reușit să facă asta. Așa s-a născut interviul de față.

Reporter: Este profesia de jurnalist una specială, care necesită anumite calități și dacă da, de ce?

Călin Ghețu: Orice profesie poate fi socotită specială dacă sunt respectate legile ei scrise și, mai ales, cele nescrise. Și cea de cercetător științific și cea de medic și cea de învățător sau profesor, cea de programator în I.T., la fel cea de agricultor, mecanic-auto sau șofer ș.a.m.d. Orice profesie poate fi înnobilată prin calitățile omului care o practică.

Profesia de jurnalist implică o multitudine de calități, unele native, altele dobândite în timp: curaj, simțul dreptății, respectul față de adevăr, empatia față de eul social, abordarea în cunoștință de cauză a temelor și subiectelor propuse dezbaterii publice, evitarea, pe cât posibil, a subiectivismului, răbdarea de a găsi cât mai multe opinii, fie ele și divergente, despre un interlocutor, despre un caz sau o anume situație, capacitatea de a recunoaște că nu ai sau nu ai avut dreptate în modul în care ai abordat un subiect sau altul…

În sfârșit, dar nu în cele din urmă, jurnalistul trebuie să fie convins în forul interior că munca sa este menită pentru a răspunde unor cerințe importante ale publicului. Jurnalistul trebuie să fie conștient că demersul său este similar celui al acrobatului care se încumetă, seară de seară, sub cupola circului, să spună publicului povestea sa de viață, pășind pe sârma întinsă între doi stâlpi, la zece metri înălțime și fără niciun cablu de asigurare și fără plasă de siguranță!

Rep.: Care sunt provocările profesiei de jurnalist, din perspectiva experienței proprii?

C.G.: Multiple. Ele asigură adrenalina de fiecare zi a celui care ține să se numească jurnalist! Ar trebui să facă parte din ADN-ul propriu!

Una dintre cele mai nobile provocări ar fi aceea de a te impune și de a fi recunoscut ca o „voce obiectivă” a comunității tale. Asta implică, în pregătirea anterioară expunerii actului jurnalistic propriu-zis, o abordare pe cât se poate de  exhaustivă a subiectelor și temelor din viitorul Reportaj, interviu, talk-show sau anchetă jurnalistică. Pentru a nu derapa în considerații aberante sau false,

O a doua provocare ar fi, după mine, să reușești să păstrezi o decență a modului în care te referi la un aspect sau altul în demersul tău. În sensul de a nu încerca să-ți impui punctul de vedere ca fiind universal acceptabil. Pot exista și alte perspective, alte puncte de vedere, unele dintre ele chiar opuse celor ale tale. Să lași loc, deci, dialogului și nu să impui un monolog… care uneori poate fi, paradoxal, pe două sau mai multe voci.

O altă provocare, legată oarecum de cea anterioară și detectabilă mai ales în perioada în care realizam interviuri, la radio sau la televiziune, a fost obținerea de răspunsuri directe și concrete la întrebările care bântuiau la acea vreme comunitatea. Uneori reușeam să obțin asemenea răspunsuri, alteori dibăcia interlocutorilor în a ocoli problemele mai spinoase, care nu conveneau, ieșea învingătoare!

Rep.: Sunteți unul dintre cei mai buni jurnalişti ai Buzăului, părerile sunt unanime în această privință. Ați avut şansa de a scrie în presă fie înainte, fie după 1989, fie în ambele perioade. Ați fost martor la toate schimbările sociale. Cum a fost munca de gazetar și cum vedeți presa de astăzi?

C.G.: Jurnalismul în adevăratul sens al cuvântului mi l-am apropiat după 1990. Până atunci umplusem două-trei caiete cu poezie și proză, reușind să și public prin câteva reviste literare din țară („Amfiteatru”, „Luceafărul”, „România Literară”, „Vatra”, „Echinox”, „Ateneu”, „Orizont”, „Suplimentul literar și artistic”) dar, cu precădere, în singurul ziar local pe atunci, „Viața Buzăului”, mai ales în suplimentele sale literare.

La începutul anului 1990 am pus umărul la apariția unui săptămânal intitulat „Focuri vii”, care a rezistat pe piață din februarie până în octombrie. Redacția acestei publicații era formată din peste 20 de persoane, unele cunoscute în mediul cultural local – Gheorghe Mincă, Gheorghe Ene, Ion Stanciu, Nicolae Pogonaru, Maulina Andrei, Dan Dinu, Aurel Ganea, George Tarara -, altele mai puțin cunoscute până atunci, dar care se vor impune ulterior nu neapărat în mass-media, ci în alte domenii, precum cultură, economie, administrație locală: Vasile Ene Milică, George Necula, Irimia Bălescu, Ștefan Bocioacă, Paul Borcan, Diana Cristescu, Mihai Cosma, Florin Grigore, Aurel Ifteni, Dumitru Draghia, Laura Grigore, Mircea Rotaru, Marcel Lungu, Irina Ștefănescu, Vali Murgoci, Romeo Istrate.

„Focuri vii” nu a reușit să facă o concurență redutabilă „Opiniei”, numele sub care s-a rebrenduit fosta „Viața Buzăului”, sub conducerea lui Corneliu Ștefan și care beneficia nu doar de o structură redacțională profesionistă, cu oameni având o experiență considerabilă, cu relații îndelungi în toate sectoarele de activitate socială. „Opinia” s-a instalat de la început în pole-position mass-media post-revoluționară. Nu au reușit să o detroneze nici „Focuri vii”, nici „Muntenia”, nici „Informația Buzăului”, cu atât mai puțin publicația FSN-ului, „Senator”.

Apariția unor posturi de radio, după 1992, „Media” și „Campus”, a mizat pe aducerea în prim plan a unor tineri atrași de mirajul jurnalismului, dar fără nici o experiență anterioară. Cele două posturi de radio vor fi, însă, adevărate pepiniere pentru viitorul presei locale și naționale: Adelin Petrișor, Emanuel Vârgolici, Marian Soci, Radu Dumitrescu, Mirela Ghițan, Daniel Jinga, Ema Drăgan, Doru Gheorghiade, Cătălina Jingoiu, Artur Moisescu, Mihai Voicu, Radu Abagiu, Florina Arghir Popescu, Adrian Baciu, Florin Artene și mulți alții.

Alegerile din 1996 au fost intens monitorizate de presa buzoiană, care a fost net favorabilă forțelor care se opuneau lui Ion Iliescu și partidului său. Victoria din acel an a CDR-ului a fost, într-un fel, aclamată și chiar asumată de majoritatea presei buzoiene.

După 2000, oferta mass-media se diversifică semnificativ. Apare „Expresul” condus și impus de Sabin Orcan, trustul din care făcea parte „Șansa” își îmbogățește portofoliul cu postul de radio „Focus”, apare și o sucursală a postului de televiziune „Tele 7 abc”… încep să se impună atenției sursele de pe internet, mult mai puțin importante și băgate în seamă atunci decât sunt în momentul de față.

Ultimii 20 de ani au adus nu doar schimbări cantitative, ci și calitative în prestația jurnaliștilor buzoieni. Nu pot să spun, însă, că influența presei este mai mare acum decât înainte! E bine sau e rău, nu vreau să mă exprim! Asta o decide doar publicul și numai el!

Rep.: Căror oameni le datorați devenirea culturală, spirituală şi formarea ca om de presă?

C.G.: Sunt foarte mulți! În primul rând, încă din copilărie, mama m-a încurajat în a citi cât mai mult și cât mai diversificat, literatură română și universală. Cred că pe la 10-12 ani aveam o bibliotecă personală cu zeci de cărți, de la „1001 de nopți”, „Iliada” și „Odisea”, „Amintiri din copilărie” și „Poezii” de Mihai Eminescu până la „Singur pe lume”, de Hector Malot, „Piciul” de Alphonse Daudet, „La răscruce de vânturi” de Emily Bronte…

Mult mai târziu, în liceu, profesorul de română Nicolae Constantinescu a trecut peste unele episoade, comico-melo-dramatice, care mi-au adus scăderea notei la Purtare, prin clasa a X-a, și mi-a publicat patru „creații”, oarecum… onirice, în revista liceului, „Muncă și Talent”: „Experimentul tânărului doctor”, „Vis”, „Fericire” și „Apel către grădinarii care udă copacii cu ramurile aplecate”. A fost bucurie mare în familie! Colegilor de clasă a trebuit să le fac cinste în pauză mare, în ziua lansării, cu un suc și o „Eugenia” de la chioșcul din curtea liceului… Erau niște încercări modeste, chinuite de mine în zile și nopți întregi, după ce lecturam cu nesaț, cap-coadă, cele 32 de pagini ale minunatei reviste săptămânale „România literară”, condusă de criticul și universitarul Nicolae Manolescu.

Ar fi trecut fără urmări prea importante acest eveniment dacă, la numai o săptămână sau două, extraordinarul scriitor și gazetar Corneliu Ștefan nu ar fi scris, în rubrica culturală a „Vieții Buzăului”, câteva rânduri încurajatoare în legătură cu apariția revistei liceului „B.P. Hasdeu”, în general, și despre producțiile mele, în particular! A fost primul și cel mai puternic impuls. Nu am uitat și nu voi uita niciodată acest gest.

În sfârșit, nu vreau să închei răspunsul la această întrebare fără să-mi declar recunoștința pentru cei care, după 1993, m-au onorat cu încrederea lor și mi-au oferit prilejul de a mă adresa buzoienilor, în presa scrisă și audio-video, fără a interfera în articolele sau în emisiunile mele: Vasile și Elena Mihnea la Radio CAMPUS, Silviu Mareș și Ovidiu Ene la Radio BUZĂU, Ion Vasile la TV BUZĂU, Vlad Pufu la Radio FOCUS și ȘANSA, Adrian Neagu la TVSAT și TVSE.

Rep.: Considerați că profesioniștii din presa locală v-au influențat în vreun fel?

C.G.: Am început să răspund la această întrebare încă de la cea anterioară! După 1990 am privit cu alți ochi presa. Vremurile care au venit au adus cu ele schimbări mari în viața noastră de fiecare zi, în poziționarea față de trecutul apropiat, de prezentul alambicat și de viitorul pe care ni-l doream minunat. În aceste condiții ziariștii buzoieni au continuat să fie puncte de reper pentru opinia publică, în ciuda creării unei falii importante între simpatizanții Stângii și Dreptei politice. Indiferent de parti-pris-urile lor ideologice, textele lui Corneliu Ștefan, Constantin Brăescu, Ștefan Iovan, Cornel Dinu, Nicolae Nicolae au fost adevărate mostre de profesionalism și inteligență, care m-au atras și pe care le citeam mereu cu interes. Cu unele eram de acord, cu altele nu!

Spre sfârșitul anilor ’90 s-au impus atenției mele și a publicului buzoian mai tinerii Călin Bostan, Sabin Orcan, Dorin Ivan, Maulina Andrei, Petre Titi, din „școala de jurnalism” a lui Corneliu Ștefan, Marcel Marian si Liviu Otânceală, de la nou apărutul PRO TV Buzău, inadaptabilul și inconfundabilul mesager al solidarității de breaslă Nistor Tănăsescu și, mai târziu, Vlad Pufu, fost ucenic al celebrului Ion Cristoiu, la „Evenimentul zilei”, în perioadă de maxim succes al acestui ziar… Într-un fel sau altul fiecare dintre aceștia a contribuit la formarea mea ca jurnalist și cu fiecare dintre aceștia am colaborat în anii care au urmat. Am avut de învățat de la fiecare dintre ei!

Rep.: Mai aveți timp şi pentru poezie, publicistică, proză? Care sunt proiectele literare personale?

C.G.: Scriu în fiecare zi cel puțin o pagină. Nu poezie, nu proză, cu atât mai puțin publicistică! Scriu la un fel de jurnal, intitulat provizoriu „Pierdut în trecut și rătăcit prin prezent”. Am vreo 2.000 de pagini pe calculator din care cred că aș putea selecționa vreo două-trei sute care să merite a vedea lumina tiparului când va fi să fie! În rest, mai sper că voi avea timp de la bunul Dumnezeu să-mi definitivez unul sau două volume cu articole și editoriale publicate în ultimii ani în paginile publicațiilor „Șansa buzoiană” și „Scurtpe2”, să transcriu pentru un volum viitor cele mai importante dialoguri realizate la Radio Buzău, Radio Focus, TV Buzău, TVSAT și TVSE. Sunt peste 500 de asemenea materiale pe care le am arhivate pe câteva zeci de CD-uri și stick-uri. Am avut privilegiul de a sta față în față cu președinți de stat, parlamentari, miniștri, politicieni locali, oameni de cultură, profesori, medici, sportivi de frunte, ziariști, sindicaliști și alți reprezentanți ai societății civile, oameni al  căror mesaj nu era de ignorat.

Rep..: Ca jurnalist, unde credeți că se termină profesia și unde începe omul?

C.G.: Au existat, dacă ne referim doar la spațiul românesc, oameni de presă uriași, care au performat, atrăgându-și mii și mii de urmăritori fideli, devenind vedete flamboaiante ale presei scrise sau ale celei audio-video, chiar dacă în viața de familie sau în societate s-au dovedit a fi orice, numai modele de urmat nu! Impactul lor nu a putut fi diminuat, indiferent de detaliile deranjante care erau dezvăluite, când și când, din partea adversarilor și care nu
s-au sfiit să facă apel atât la surse strict obiective cât și la altele subiective.

Nu cred că există om perfect și, în consecință, nu cred că există nici jurnalist perfect. Ideal ar fi ca jurnalistul să se cunoască bine pe sine însuși și să evite, pe cât posibil, să ofere sfaturi și soluții care, dacă ar fi aplicate la propria sa persoană, ar fi ca… nuca în perete!

Alexandru Oprescu și Viorel Frâncu au publicat opuri importante, în ultimii ani, despre mass-media din județul nostru. Sunt în aceste cărți sute de nume care și-au dedicat viața sau o bună parte din ea servirii comunității cu dedicație și neobosire. Articolele sau emisiunile lor au servit unei cât mai bune informări a opiniei publice în legătură cu cele mai diverse aspecte ale vieții de zi cu zi, vis-a-vis de politică, educație, cultură, economie, divertisment ș.a.m.d. Asta contează cel mai mult! Păcatele vieții personale sunt stânjenitoare pentru imaginea unui jurnalist, și a oricui, în general, dacă nu sunt urmate de asumarea lor și de efortul de a le îndepărta. În cele din urmă balanța adevărului, a bunelor și a relelor, aparține Istoriei. Jurnalistul este și el om, nu supraom!

Rep.: Care credeți că ar fi problemele alarmante ale jurnalismului românesc de astăzi, din perspectiva fenomenelor „cancel culture” și „politically correctness”, din ce în ce mai prezente și la noi?

C.G.: Cancerul acestor idei „progresiste” se întinde tot mai mult și amenință cu extincția nu doar presa autohtonă. Îi va lua locul, probabil, o caricatură de producții bazate pe procedee computerizate, pe principiul copy-paste și care va fructifica decaloguri de idei, subiecte și teme impuse și acceptabile difuzării doar dacă sunt validate de… Ministerul Adevărului și al Fericirii Globale.

Referindu-mă la presa românească, ea nu poate fi altfel decât este societatea românească în ansamblul ei. O societate în derivă, care asistă neputincioasă sau indiferentă la confuzia valorilor, la pierderea identității și la acceptarea spolierii de cele mai importante resurse umane și naturale. O societate care, încet-încet își auto-distruge proprii piloni de rezistență în fața valurilor prezente și viitoare ale Istoriei: Școala, Biserica, Armata, Cultura!

Unul dintre cele mai dureroase eșecuri ale acestei societăți, la care este părtașă din plin și Presa, a dus la incapacitatea românilor în a-și alege și a impune pe cei cu adevărat potriviți pentru a le reprezenta interesele în structurile vitale naționale, precum și în afara granițelor țării.

„Presa – a patra putere în stat” și „Presa – câinele de pază a Democrației” sunt două sintagme din ce în ce mai golite de conținut.

Rep.: Putem vorbi de jurnalism în lipsa libertății de expresie?

C.G.: Cred că glumești! Chiar dacă asistăm la intensificarea alunecării în această direcție mai peste tot în lume… Niciodată să nu spunem însă… niciodată!

Rep.: Jurnaliști ai prezentului pe care îi apreciați?

C.G.: România are încă jurnaliști cu personalitate, care răspund nevoii de informare a publicului, refractari la curentul amintit de tine mai înainte, care au discipoli în rândul jurnaliștilor mai tineri: Ion Cristoiu. Sorin Roșca Stănescu, Cornel Nistorescu, C.T. Popescu, Marius Țucă, Victor Ciutacu, Bogdan Chirieac, Ilie Șerbănescu, Marius Ghilezan, Cătălin Tolontan, Dan Tăpălaga, Andrei Bădin, Robert Turcescu, Floriana Jucan, Dan Andronic, Răzvan Dumitrescu ș.a. Îi urmăresc pe fiecare dintre ei aproape zilnic și le apreciez prestațiile jurnalistice, atunci când demersul lor coincide cu propriile mele temeri față de treburile țării, nu și atunci când, cam des, cad și ei în păcatul atacului la persoană, când limbajul folosit depășește limitele unui bun simț unanim acceptat, din rațiuni ce țin de nevoia egoistă a captării simpatiei din partea unui anumit segment din public, când nu reușesc să se abțină din a-și jigni adversarii sau, și mai grav, pe cei care nu le agreează ideile.

Rep.: Ce ați schimba în presa de astăzi, dacă ați putea?

C.G.: Aș da timpul înapoi cu 30 de ani și aș organiza altfel branșa jurnaliștilor. Statuând o deontologie laxă, dar care să nu încurajeze veleitarismul, grobianismul, infatuarea, incultura și agresivitatea inutilă. Să stopeze blestematul obicei al formării de bisericuțe conduse de interese meschine, fie ele ideologice sau economice, care se exprimă prin fake-news-uri și adevăruri spuse doar pe jumătate. O deontologie care să nu facă nici o concesie relei voințe, mancurtizării și înșelării opiniei publice. O deontologie care să susțină orice demers al unui jurnalist pentru ca el să ofere consumatorului de presă doar Adevărul! Nu ar fi deloc ușor, mai ales că o asemenea operație nu ar putea fi înfăptuită de un singur om, ci ar trebui să existe o conlucrare între mai multe instituții: școală, guvern, prin ministerele sale, forțele politice, societatea civilă și, nu în ultimul rând, organizațiile sindicale specifice, AZR și SZR. Este o utopie, desigur! Și, trebuie să recunosc, nu știu cum ar reacționa publicul dacă porția de… circ ar fi eliminată!