Cultură

INTERVIU/ Gheorghe Ciobanu: „Am făcut întotdeauna ceva ce nu poate face altul”

Continuăm seria interviuri cu personalități buzoiene, reunite de publicistul Ionel Stănuță în volumul „Clipa de sinceritate”, cu artistul plastic Gheorge Ciobanu, vicepreședinte și decanul de vârstă al Uniunii Artiștilor Plastici Buzău.

– Stimate domnule Ciobanu, sunteți o personalitate a vieții culturale buzoiene, cetățean de onoare al municipiului Buzău, aveți numeroase premii şi distincții internaționale… Privind retrospectiv, ce ați putea să-mi spuneți despre viața dumneavoastră, despre pictura pe care o slujiți de peste 60 de ani?

S-o luăm încet, cred că-i mult de vorbit. Eu mă trag din orașul Mizil, provenind dintr-o familie cu opt copii. Glumind puțin pe tema locului nașterii mele, unii colegi îmi spuneau că Mizilul e un oraș de o factură mai slabă. Pentru a-i combate, le spuneam că acesta are o industrie metalurgică puternică, pentru că aici erau mulți potcovari. Glumeam, bineînțeles, dar asta-i realitatea, Mizilul, unde cândva a poposit și Geo Bogza, avea atunci foarte mulți fierari-potcovari.

În legătură cu familia, ce să vă spun, era de nivel mediu, nici bogată, nici săracă. Noi, copiii, am venit pe lume din doi în doi ani, cel mai mic fiind născut în 1944. Eu am fost primul dintre băieți, după mine urmând o soră, un frate, altă soră și fratele cel mic. Bineînțeles, pentru părinții mei nu a fost ușor să ne crească. Dar ne-am descurcat, crescându-ne şi îngrijindu-ne unii pe alții. Nenorocirea a venit însă în anul 1949, când s-a stins din viață tatăl meu, la vârsta de 55 de ani. Întâmplările sociale, tăvălugul acestora, l-au dărâmat pur şi simplu. Pe nedrept.

– Ce vă mai aduceți aminte din acea perioadă?

– Cam totul. La masă, spre exemplu, ne strângeam noi cei opt frați şi surori, plus o nepoată, deci nouă. Era frumos însă că nu se servea supă până nu ne adunam toți. Pe urmă, seara, se făcea apelul. Corpul de balet, așa le ziceam noi fetelor, era în răspunderea mamei. Noi, băieții, cu tata. Era un haz tacit, care-ți dădea o satisfacție de viață ca-n povești, să te scoli dimineața și să vezi opt-nouă puradei, fiecare cu mișcările lui, cu poreclele născocite. Frumos era când se stabileau activitățile, ce făcea fiecare: unul mătura, altul avea grijă de ceva anume… Pe urmă, au început problemele cu școlarizarea noastră. Era o disciplină strictă, nu sufla nimeni în fața tatei, care n-avea în arsenal decât „altarul mă-ti” şi cu asta era clară situația. Când mai plecam și noi în oraș, întâi ne era trecută în revistă ținuta. Apoi ne întreba: „Băi, tu ce nevoie de bani ai?” Fiecare spunea câte ceva: un leu, doi… Tata zicea: „Băi, ia 5, dar dacă te prind la tejghea, îți tai mâna”.

– Să înțeleg că familia dumneavoastră avea un magazin? De aici i s-a tras tatălui dumneavoastră?

– Nu domnule, avea un restaurant. Târziu, pe la 20-25 de ani, aveam să aflu eu ce a pățit tata. Restaurantul era situat lângă calea ferată, pe drumul spre Fulga, localitate unde era o unitate militară. Dintre militarii care veneau şi consumau la noi, la un moment-dat au dispărut doi inși. Inițial, aceștia au vrut să-și lase valizele cu haine civile la o cârciumă mai în centru. Nefiind primiți, au apelat la nea Costică, adică la tata, spunând că vor veni părinții lor să le ia hainele. Dispărând, cu haine cu tot, aceștia i-au creat tatei cel mai mare rău. De aici i s-a tras practic și moartea. A vrut să facă un bine cuiva, și uite unde s-a ajuns.

– Ce școală ați urmat? Cum s-a născut pasiunea pentru pictură?

– Ce pictură, mai avem până acolo… M-ai întrebat de școală. Pe mine, fiind primul băiat, m-au dat să urmez Liceul comercial, de la Mizil. Tata ne îndemna mereu: „Băi, puneți mâna și învățați, să nu munciți ca mine”. Bineînțeles că trăiam un soi de teroare, vizavi de atitudinea tatei. Dar, deși învățam şi mă străduiam ca totul să fie bine, tot o mai luam pe coajă. Tata era un om cinstit, şi dacă i-ar fi cerut cineva ceva pentru copilul lui, bineînțeles că i-ar fi dat. Nu venea la școală, ne spunea că acolo este responsabilitatea noastră. Dar să vă spun ce pățesc. Aveam la „Studiul comerțului” un profesor detașat de la București. Auzind că sunt copil de cârciumar, îmi spune într-o zi că are nevoie de o damigeană de ulei, mai ales că duminică pleca acasă. Eu, știindu-l bine pe tata, n-am avut curajul să deschid gura. Repet, dacă tatei i-ar fi cerut cineva ceva, pentru copiii lui, dădea tot ce avea. Dar așa, cum să fur? Se mai crea și impresia că dau în compensație, pentru a fi trecut clasa. Ori nu era deloc așa. Văzând că nu primește cele dorite, Butuceanu nu mă scotea din note de 5. Eram în anul IV, aveam de făcut niște lucrări specifice comerțului, cartea mare, facturiere etc. Până și timbrul cu regele Mihai îl făceam la perfecție. Îmi plăcea să desenez.

– Şi profesorul? S-a calmat?

Da de unde! Să vedeți cum m-am gândit să scap de Butuceanu. Minte de copil! Știți, totul se întâmpla prin 1944-1945. Intraseră rușii la noi în țară. Într-o după-amiază, tata avea ceva treabă, așa că mă lasă pe mine la prăvălie. Mă pomenesc cu un ofițer rus care îmi pune pe tejghea un pistol Mauser de 7,65 mm și o gamelă cu cartușe, zicând: „Davai țuica!”. Bineînțeles că l-am servit, după care am ascuns oferta rusului. Deja aveam în cap cum să scap de Butuceanu. Mă gândeam să-l împușc, să nu-mi mai ceară ulei, zahăr, alte produse. Îmi amintesc că mă și antrenam pentru asta: desenasem niște ținte, mă ascundeam în tranșeele săpate în timpul războiului şi trăgeam cu Mauserul. Uneori, mă mai asista şi rusul, care se învățase, îmi aducea mereu câte o bonetă de cartușe la schimb cu băutură. Imaginația mea a mers până acolo încât îmi cususem sub haină un fel de buzunar să stea pistolul, cu care m-am dus de câteva ori la școală. Salvarea fostului profesor a venit în consiliul profesoral. La toate materiile aveam note bune, numai la Butuceanu, nu. Mi-au luat apărarea profesorii, așa că am scăpat și eu, dar şi Butuceanu, de glonț. Vă dați seama ce se întâmpla dacă rămâneam corigent? Eram hotărât să fac orice, mai ales că nu mă știam vinovat cu nimic. Şi apoi, mă gândeam ce urma să încasez de la tata…

– Erați, deci, foarte înverșunat împotriva profesorului Butuceanu…

– Păi cum, domnule! Nu te gândești că el mă pândea mereu? Dacă mă prindea fără matricolă, trei zile exmatriculat! Cum afla tata de asta, iar o luam pe coajă. Vedeți, cu mintea mea de copil de-atunci, nici nu pricepeam ce putea să mi se întâmple dacă îmi puneam în aplicare planul. Era, cred, și ceva psihologic. Mi se făcuse o nedreptate şi nu puteam să accept așa ceva.

– Umblați înarmat?

– Da, mai făceam și pe grozavul. Aveam un buzunar ascuns la haină şi, când plecam în oraș, le spuneam celor ca mine, cu care eram: „Lăsați băi, sunteți cu mine, nu are ce să vi se întâmple dacă întârziați”. Noaptea, eram la fel de înarmat: dormeam cu pistolul sub pernă. Într-un târziu, au aflat și ai mei, iar pistolul a ajuns la cumnatul meu, care era ofițer. Pe urmă nu știu ce s-a mai întâmplat cu el.

– Ce a urmat apoi în viața dumneavoastră?

După ce am terminat cursurile de la Mizil, am ajuns la Școala Medie Metalurgică de la Buzău, care funcționa la actualul Grup Școlar Agricol, pe Crizantemelor, pe care am terminat-o în anul 1952. Între timp se prăpădise și tata, iar mama, după ce s-a chinuit încă doi-trei ani să țină restaurantul, l-a închis pentru că nu putea să facă față singură. Eu îmi luasem diploma de tehnician instalații termice şi fusesem repartizat la Uzinele „23 August” din București. După ce m-am prezentat aici, am fost trimis la o turnătorie. Fabrica asta, din care azi nu mai știu ce-a rămas, era încă de atunci un colos industrial. Era aproape imposibil să nu se rătăcească unul ca mine, nou venit, prin ea. Cum însă mai aveam câteva zile de vacanță până să mă prezint la post, m-am întors la Buzău. N-am de lucru, cum se zice, dracu mă pune, şi plec acasă, la Mizil. Într-o după-amiază, ies pe stradă, să mă duc cu câțiva băieți la un fotbal. În fața noastră, câțiva soldați: „Îl luăm pe ăsta,” zice unul din ei. „Ăsta” fiind eu… Așa am ajuns în curtea Comisariatului Militar din Mizil. Păzit de o santinelă, în cămașă și pantaloni scurți, am stat aici timp îndelungat, după care am ajuns la o unitate militară din Oltenia.

– Deci, întorcându-ne cu gândul la Creangă, ați fost luat la oaste cu… arcanul.

– Cam așa. De fapt, ajunsesem la un detașament de muncă forțată. Nici eu nu mă dezmeticisem unde sunt și ce-i cu mine, că am primit porția: săpat la șanțuri, 3 metri cubi pe zi. Vă dați seama că n-am rezistat, mai ales că ne dădea o mâncare mizerabilă, care era formată, invariabil, dintr-o ciorbă de… murături. Din cauza acestei alimentații, vorba vine, dar și a efortului, am ajuns la un spital din Craiova, unde am stat vreo două săptămâni. Apoi s-au mai „cernut” lucrurile, cei cu calități mai deosebite, erau puși să facă ce știau. Încet-încet, au trecut cei trei ani de armată forțată. La finalul lor mi-am pus întrebarea: Băi, eu ce fac, încotro o apuc? Așa că m-am decis să dau examen la arte plastice.

– De unde această pasiune, cum s-a format ea?

– Înainte de a vă răspunde la întrebare, vreau să vă spun că văd şi acum Buzăul acelor ani, Buzăul copilăriei şi al necazurilor mele. Cuza Vodă cu clădirile ei vechi şi cu firmele luminoase, centrul, Palatul… prăvăliile lui Buretea, Crângul, care era, pe acea vreme, mult mai aproape de oraș. Aceste lucruri mi-au rămas intacte pe retină şi le-am ilustrat în cele mai mici amănunte în tablourile mele. Ce m-a atras spre această meserie? Greu de spus. În anii de școală mă duceam şi priveam cum lucrează pictorii de firme, cei de biserici. Îmi plăcea să-i privesc, îi admiram. Nu voi putea să uit niciodată oameni ca domnul Benea, domnii Dima, Mihăilescu, Titus Dragomirescu, domnul profesor Nicușor Ionescu şi doamna Steluța Popescu, de la Liceul de Artă. Deși nu aveau o țintă precisă, creațiile acestor oameni, talentul şi pasiunea lor mă stimulau. Aveam dorință de a picta. Începusem să simt fiorul artistic, aveam pretenția să mă compar cu acești oameni, să văd dacă pot să fac ceva deosebit. Cam acesta-i drumul care m-a îndreptat spre artele plastice.

– Ați reușit din prima?

– Nu domnule! Eu eram inocent, nu știam toate dedesubturile care se întâmplă, nu aveam experiența unor astfel de obstacole. Ținând cont de toate astea, n-am trecut de examenul de admitere. M-am întors așadar la Buzău şi m-am angajat ca decorator de vitrine la OCL Produse Industriale. În paralel, mai lucram pe un post asemănător şi la Casa Armatei.

În anul următor, asta se întâmpla în 1957, deși eram 21 de concurenți pe loc, am promovat examenul de admitere. Mă gândeam că perioada mea de formare abia acum începea. Să zicem. Așa că vizualizam tot ce era frumos în jurul meu. La București, mă duceam la muzee, expoziții, la Buzău mă atrăgea mai mult ce făceau pictorii de care am amintit deja.

– Cum a fost contactul cu profesorii din acea vreme de la cine ați învățat mai multe lucruri?

– Eu când m-am dus la facultate am avut un mare ghinion. Să-i zic… social. Ce vină aveam eu de ce se întâmplase cu tata? Așa se face că la finalul anului al II-lea am fost exmatriculat. Sufeream enorm pentru acest lucru, mai ales că eram nevinovat. Observasem în timpul anului privirile suspicioase, dușmănoase chiar, ale politrucilor de acolo. Așadar, pierdusem bursa, pierdeam tot. Nici nu aveam curajul să mă întorc la Buzău, între cunoștințele mele, pentru că acestea puteau crede că sunt un incapabil, care nu putea să urmeze niște cursuri… Asta mă durea cel mai tare, că fusesem exmatriculat pe nedrept, în mod cert și datorită răutății rectorului institutului, unul Petre Dumitrescu, ginerele lui Alexandru Sahia. Repet: nu suportam ideea nedreaptă că eram netalentat și necorespunzător, și pentru asta fusesem eliminat. Metodă mai criminală şi răutate mai mare în acele momente de răscruce pentru destinul unui om nu am întâlnit.

– Nu ați încercat să aveți un dialog cu rectorul pe această temă?

– A durat o lună de zile până m-a primit rectorul. Mâncam un iaurt şi un sfert de pâine neagră pe zi. Atât. Ajunsesem un scaloi, cum se spune. L-am înfruntat şi m-a ținut minte. Ba, mai mult, mi-au înscenat o reexaminare, la care a venit Ciucurencu. Aflase și el despre ce era vorba, adică motivul pentru care fusesem exmatriculat, şi mi-a zis: „Băi, Ciobanule, dă-i în p… mă-sii de nenorociți”. Nicidecum n-a spus că lucrarea mea nu este bună. M-am întors totuși, la Buzău, angajându-mă la unitatea de unde plecasem. Aranjam vitrine, scriam prețuri, figuram ca salariat, asta pentru că trebuia să trăiesc și eu din ceva.

– Totuși, nu ați renunțat la pictură…

– Pentru că l-am înfruntat pe rector, a trebuit să fac cinci ani de asistență la institut, timp în care făceam naveta la București. În perioada petrecută la institut i-am cunoscut pe unii din cei mai mari pictori ai țării. Vă dau câteva nume doar: Catul Bogdan, Ciucurencu, Corneliu Baba, Popescu-Negreni. Cu ultimul m-am întâlnit după ani, la o expoziție republicană, unde mi se acceptase o lucrare, „Casa de la Gura Teghii”. Aducându-şi aminte de episodul neplăcut din viața mea, a ținut să se dezvinovățească şi el, deși nu-i cerusem acest lucru, spunându-mi: „N-am avut nici o vină atunci… !”. Şi tot în acea zi, l-am revăzut la „Sala Dalles” pe fostul rector. De fapt, el m-a văzut pe mine şi a dispărut, crezând poate că îi cer socoteală pentru ce-mi făcuse cu ani în urmă.

– Domnule Ciobanu, ce rol joacă talentul în formarea unui artist plastic?

– Multe lucruri din viața unui pictor depind de harul cu care ai fost înzestrat, dar dacă nu dublezi aceste însușiri native cu muncă, cu efort, nu realizezi mare lucru. Contează însă mult şi mediul în care creezi. Poate pe mine m-a ajutat și imposibilitatea de a mă duce în altă parte. Venind la Buzău, am avut parte de un mediu liniștit, unde mi-am creat, ca să zic așa, un culcuș, o familie care mi-a oferit tot ce a fost necesar pentru un act de creație. Vreau să mai adaug aici un lucru, nu lipsit de importanță. Promoția mea a fost una extrem de talentată, de muncitoare. Rolul îndrumătorilor? V-am spus câteva nume. Sistemul era următorul: lucrai o săptămână la un tablou, după care venea profesorul, vedea și dădea câteva îndrumări sumare. Deci, nu te ajuta concret în legătură cu tehnica, cu nivelul de expunere ș.a.m.d.. Ba, mi-am dat seama că, uneori, marii pictori chiar se inspirau din subiectele studenților.

– Progresul dumneavoastră în artă cum a fost?

– În mai multe etape. A trebuit să mă concentrez mult asupra muncii mele. Eu făceam eforturi să fiu ca mine, nu ca alții. Puteam şi eu să pictez ca Rembrandt, ca Baba sau Ciucurencu şi ca alții, pe care îi găsim în nu știu care album, dar la ce-mi folosea că pictam ca ăia, când numai ca mine nu puteam picta. Datorită unor asemenea eforturi, mici răbufniri, dacă vreți, a apărut ceracolorul, metoda brevetată în anul 1981. A fost, totuși, ceva atunci. M-am ocupat o lună şi jumătate de o expoziție a județului, ocazionată de aniversarea a 35 de ani de la proclamarea Republicii. Băciucu mi-a dat să fac expoziția, Dumnezeu să-l ierte, că nu mai este printre noi. Când mai erau câteva ore până la inaugurare, Cazacu, directorul de la ISPS (Întreprinderea de Sârmă și Produse din Sârmă, n.r.), m-a trimis să mă bărbieresc, să mă schimb, ca să arăt bine la festivitatea respectivă. Când am venit aranjat, nu m-a mai băgat nimeni în seamă, nici n-am fost primit în clădire. Își însușiseră alții munca mea. Vă dați seama cum m-am simțit când ăia de la „Proiectări” sau alții se bucurau de eforturile mele… Şi atunci am zis: Ia să fac eu ceva, să vină ăștia la mine să vadă, nu să mă duc eu să-i caut pe ei. Pe scurt zis, cam de aici a pornit ceracolorul.

Şi a mai fost ceva. Băciucu mi-a promis niște bani pentru munca pe care urma s-o fac. Și nu mi-am bătut joc de meserie. Am făcut o expoziție cum nu prea întâlneai la alte județe, am fotografiile aici, pot să demonstrez acest lucru. La urmă… nimic, niciun leu. M-am dus în audiență la primul-secretar, Ion Sârbu. Când am adus vorba de bani, mi-a spus că am primit Ordinul Muncii, deci trebuie să fiu mulțumit. Când i-am replicat că familia mea nu mănâncă ordinul muncii, s-a supărat. O perioadă, n-am mai vrut să aud de astfel de colaborări. Dar tot ei aveau nevoie de mine şi mă căutau. Dar veneau cu teamă, cu rugăminți…

– Ce a însemnat ceracolorul pentru dumneavoastră?

– După o expoziție organizată la Sala Eforie din București, m-am întâlnit cu regretatul Bucur Chiriac, un mare iubitor de cultură, cu care am aranjat să deschid prima expoziție cu lucrări ceracolor, tot la București. Aș putea spune că succesul a fost total. Am fost trimis cu ea în Italia, apoi în SUA, unde expoziția a stat trei ani, lucrările regăsindu-se în mai multe expuneri organizate la Biblioteca Română din Washington, dar şi în alte orașe mari. Apoi am primit propunerea pentru o bursă la Roma. Numai că și aici a intervenit un binevoitor, care mi-a schimbat… drumul. Așa am ajuns la Viena, lucrul acesta convenindu-mi de minune, pentru că eu vorbeam bine germana. Am întâlnit la Ambasada României niște oameni extraordinari, cu care am colaborat foarte bine. În destinul meu, această schimbare a contat foarte mult. După cele patru luni petrecute acolo, m-am întors acasă, desfășurându-mi în continuare activitatea la ISPS.

– Dar la această unitate cum ați ajuns?

– Locuiam la sora mea, într-o casă situată pe strada Tudor Vladimirescu, lângă ceasornicăria lui Nicu Ispas. Venise și primul copil… Într-o zi, a venit acolo directorul de la „Sârmă”, fiindcă dorea casa pentru protocol. A întrebat cine făcuse un panou care era în casă. Sora mea a spus: „Fratele meu”. „Să vină mâine la mine, îi voi da și apartament, va lucra la noi. Așa am ajuns la ISPS. De aici am plecat – ca artist plastic – în țările amintite, dar și în altele.

– Vi s-au făcut propuneri să rămâneți în străinătate?

– Nu era deplasare să nu aud astfel de propuneri. Cea mai tentantă a fost una din Elveția. Venise în 1969 un specialist de la Concernul „Oerlikon”, să ne ajute la punerea în funcțiune a unor prese de electrozi. A stat doi ani în România și ne-am împrietenit. El știa cu ce mă ocup eu, văzuse cum arătau carele alegorice cu care unitatea se prezenta la defilări… Odată, când mă înapoiam din Germania, am trecut din nou pe la el. Era prin 1979-80. Într-o seară, după cină, am ieșit să ne plimbăm şi mi-a spus că a doua zi trebuie să mă prezint la serviciu, în postul de designer, la concernul amintit. Vorbise în acest sens cu directorul, urma să primesc o casă ca a lui etc. „Nu rămân”, i-am spus. Mă gândeam la toate consecințele. Hai, cu copiii, poate rezolvam, dar ce făceam cu familia mea, cu cei șapte frați şi surori? După câteva zile mi-a spus şi el: „Nici eu nu rămâneam, dacă aș fi fost în locul tău”. La câțiva ani, acest om a plecat în Australia, dar auzind că sunt bolnav, a venit de două ori, de la mii de kilometri, să mă vadă. Mi-a fost ca un frate, ce să mai spun. Cu acest om am avut şi am încă o legătură deosebită. Ce să cred vizavi de această relație? Cred doar că ne-am asemănat din punct de vedere al caracterelor, drumurile noastre s-au intersectat, așa ajungând să avem încredere unul în altul. Vedeți ceva deosebit în această apropiere? Eu văd. Uneori ai mai multă încredere într-un străin decât în unul de-al tău.

– Cu colegii din Filiala Buzău a Uniunii Artiștilor Plastici cum v-ați împăcat? 

– Despre colegii mei ce să vă spun? Eu mă așteptam ca ei să fie niște oameni de bun simț, să vină în atelier şi să discutăm amical și cu sufletul despre o problemă, fie ea şi de creație. Dar nu s-a întâmplat așa. Uneori cred că e mai bine dacă primesc un străin de pe stradă. Mizez mai mult pe sinceritatea lui. Așa, în general, oficial aș putea spune, recunoașterea este tacită. Într-un fel, eu m-am cam detașat de unele lucruri. De ce? Păi, să vă dau un exemplu: cam toți colegii mei de la Buzău au primit premii ale Uniunii Artiștilor Plastici, numai Ciobanu, nu. Am medalie de aur din America, din Italia, distincții şi diplome din multe alte țări, numai de aici, nu. Ce concluzie am tras de aici? Simplă. Acolo treaba e alta. Invidia nu se manifestă la nivelul individului, din cauza unei educații mult mai consistente decât la noi. Nu am pus niciodată la socoteală că sunt unul din cei care au fondat această asociație. V-o spun, nu ca să mă laud sau să-mi recunoască cineva activitatea, ci pentru simplul motiv că vreau să se știe acest lucru.

– Cum percepeți activitatea artistică după evenimentele din 1989?

– Sunt lucruri foarte interesante de spus după un accident din ăsta de schimbare politică. Importantă ar fi recunoașterea societății. Poți însă să fii tu cine oi fi, o limită a vieții este pentru fiecare dintre noi. Succesele pot fi convingătoare de strădania ta, dar la fel poate fi şi ghinionul. După 1989, mai vorbeau unii că eu mă alăturasem sistemului, din acest motiv putând să plec peste graniță. Nimic mai fals. Băi, când tatăl meu a fost lichidat și fusesem lăsat fără părinți sau când m-au exmatriculat fără milă – pentru că rectorul ăla fără suflet de profesor sau de părinte putea să-mi spună şi mie: „Băi, Ciobanule, du-te un an în producție, după care vii cu o adeverință și te primim înapoi” -, mai puteam eu să-i am la suflet pe ăștia? Ce, trebuia să fac paradă pentru modul în care am protestat eu din punct de vedere artistic, să spun tuturor că tablourile mele au un contur care nu se putea depăşi sau au desenate garduri, pentru că societatea impunea anumite limite?

– Cum vedeți România azi?

– O țară furată total, aflată într-un dezechilibru moral greu de recuperat. Şi eu, ca om și ca artist, mă simt mai sărac. Nu pot fi de acord cu hoțiile care s-au întâmplat și încă se mai întâmplă. În principiu, cred că țara a fost furată de unii de la noi, care au avut astfel de posibilități, dar nu poate fi exclusă comanda sau implicarea directă a celor din afară, care au avut numai şi numai avantaje din distrugerea sistematică a României. Dar repet, cu contribuția unor români. Să presupunem că vine cineva de afară. Poate ăsta să intre în curtea, în casa sau grădina dumitale dacă nu-i dai voie și dacă nu-i arăți ce ai mai valoros? Oricum, suntem prea mici pentru un război așa de mare, în care au primat și primează interesele economice, cred eu, mai mult decât cele politice.

– Însumând cele spuse până acum, succesele dumneavoastră – nu numai interne, dar îndeosebi internaționale, v-aș întreba, Domnule Ciobanu, următorul lucru: Care a fost, este şi va fi leitmotivul care a făcut să urcați atât de sus în pictura românească?

– Eu sunt un om modest. Am avut în viață atâtea greutăți, am trecut prin tot felul de încercări, unele extrem de dureroase și traumatizante, încât de multe ori nici n-am avut timp să mă bucur de reușitele muncii mele. Sintetizând însă, vreau să vă spun că țelul creației, al muncii mele a fost să fac ceva ce nu mai poate fi făcut de altul până la mine. Așa a apărut ceracolorul, așa au apărut planetele, ultimele fiind o altă etapă în concretizarea țelului meu, a crezului meu artistic. În rest, ce să spun? Eu încerc să-mi văd de problemele mele, nu invidiez pe nimeni pentru reușitele lui şi m-ar bucura ca şi ceilalți să adopte o conduită asemănătoare, benefică pentru toți.

Domnule Gheorghe Ciobanu, v-am găsit tocmai când lucrați la reamenajarea atelierului. În acest spațiu, va avea un loc rezervat şi fiica dumneavoastră, Mirela?

– A trebuit să fac aceste modificări, și ele sunt în mare parte finalizate. Acum atelierul arată altfel. Când trăia, soției mele îi plăcea să vină aici, să picteze. Pe Mirela o aștept de mai multă vreme să revină să picteze, pentru că are un talent deosebit. Când lucra ceva, când picta un cer, să spunem, acolo rămânea. Are o mână foarte sigură şi mult talent. Păcat că, la terminarea liceului, un profesor, pictor de profesie și chiar prieten cu mine, în urmă cu ceva timp, a găsit nimerit să-i spună că nu are talent. A fost o mare dezamăgire pentru Mirela această apreciere negativă, total nedreaptă și neadevărată, care a îndepărtat-o pur și simplu de pictură, făcând-o să își caute un alt mijloc de existență. De fapt, respectivul, nu în copil dorea să lovească, ci în mine. Ce să mai spun de asemenea specimene, pot fi numiți ei oameni? Acum însă, după atâția ani de… pauză, o aștept pe Mirela să-și reia munca, să picteze. Locul ei în atelier este deja stabilit. Şi cealaltă fiică a noastră, Cristina, a încercat… vopselele, când era mică, dar azi nu se ocupă decât vizual cu așa ceva. Ea nu a cochetat cu arta.

– O întrebare dureroasă, pe care am evitat să o pronunț până acum. Câți ani au trecut de la decesul soției dumneavoastră?

– Păi, din 2014, până astăzi sunt șase ani. A fost o pierdere extraordinar de dureroasă, după mai mult de 50 de ani de conviețuire, de împletire sufletească. Dânsa ne ținea pe toți uniți, ne dădea energia să continuăm. După această viață normală, fericită şi împlinită, pe care am dus-o, destinul a făcut ca drumurile noastre să se despartă pentru totdeauna. Am suferit de atunci încoace enorm, și eu și cele două fiice ale noastre, dar din păcate viața are regulile ei şi, oricât ai încerca să oprești, să eviți astfel de momente, nu reușești.

– Şi, în memoria iubitei dumneavoastră soții, ați ridicat, la mormântul dumneaei, un monument funerar foarte expresiv. O sculptură în bronz, o compoziție artistică deosebită…

Da, acest monument funerar este un alt moment, este adevărat, nedorit și dureros în creația mea artistică. Este necesar ca, şi în astfel de momente, să-ți concentrezi talentul și să realizezi ceva expresiv care, pe de o parte, să reprezinte durerea despărțirii, iar pe de alta originalitatea ideilor tale. Am fost ajutat de doi sculptori, Aurel Olteanu, din București, și Ciprian Dominoschi, colegul meu. Am lucrat în niște condiții mai deosebite în acea perioadă, am şi avut destule probleme cu materialele de care aveam nevoie. M-am deplasat destul de des la București, la atelierul sculptorului Olteanu, pentru a realiza compozițional lucrarea. Eu doream să fie mai modernă, însă el, având mai multă experiență în domeniu, m-a temperat. Simbolic, complexul funerar reprezintă îmbrățișarea a doi oameni în eternitate. Am vrut neapărat să fac acest monument, iar astăzi sunt mulțumit și liniștit de ce am realizat. Atunci, în urmă cu 4-5 ani, căci în condițiile de astăzi, nu m-aș mai fi încumetat sa realizez o astfel de lucrare.

 

 

Articole similare

Adblock Detected

Please consider supporting us by disabling your ad blocker