INTERVIU / Cardiologul Nicoleta Sava: „Trăiesc o mare bucurie, când văd că pacientul meu se simte bine”

Continuăm seria interviuri cu personalități buzoiene, reunite de publicistul Ionel Stănuță în volumul „Clipa de sinceritate”, cu medicul Nicoleta Sava, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi cardiologi buzoieni. Dr. Nicoleta Sava vorbește despre copilăria sa, despre anii de liceu și ceea ce a făcut-o să aleagă facultatea de Medicină, dar și despre medicii care i-au influențat cariera sau despre rezidențiatul din Franța.

– Sunteți medic-primar cardiologie, un doctor recunoscut în județ şi în afara lui pentru calitățile sale profesionale. Ce le faceți dumneavoastră pacienților de vă iubesc, le luați „inima în mână”, ca să folosesc o întrebare în ton cu sigla de pe firma clinicii?

– În viață, fiecare om are un destin, o chemare. Eu m-am născut la Buzău într-o frumoasă zi de Paști. Cred, din acest punct de vedere, ca nimic nu este întâmplător pe lume. Poate de asta iubesc oamenii, pentru că am venit pe lume în ziua Învierii Domnului. Dincolo însă de aceasta, eu fac parte din Zodia Berbecului, și Berbecii sunt niște oameni hotărâți, perseverenți, care pot sparge ziduri pentru a ajunge acolo unde își propun.

– Să înțeleg de aici că ați fost și o elevă silitoare, cu rezultate bune la învățătură?

– Eu nu-mi doream să fiu prima, dar am fost prima întotdeauna. Din clasa I până la a VIII-a am avut numai medii generale de 10. Normal, mă mai ajuta şi mama câteodată, la unele compuneri, dar, cu siguranță, acesta a fost rezultatul ambiției mele, al perseverenței şi al muncii mele. Şi aceste caracteristici ale firii mele m-au făcut să fiu întotdeauna așa. În viață, orice faci, trebuie să faci cu simț de răspundere, să ai aplecarea necesară, să pui suflet în activitatea pe care o desfășori.

– Liceul, la B.P. Hasdeu?

– Da, la o clasa de Matematică-Fizică, unde i-am avut profesori, printre alții, pe domnii Ermac – la Matematică, Iacob – la Fizică, dânsul fiindu-mi şi diriginte, pe doamna Enache – la Biologie. Un rol mare în formarea noastră ca oameni l-a avut însă domnul Iacob, care ne spunea mereu să nu ne îndoim niciodată în viață, să ne păstrăm dreaptă coloana vertebrală. Amintindu-mi cuvintele dumnealui, mă gândesc la geniala scriere a lui Alexandru Vlahuță – „România pitorească” – în care spunea undeva, referindu-se la țara noastră, „Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ținut piept, şi nu ne-am dat, și-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt”. Cam așa voia să fim, dirigintele nostru, drepți în fața greutăților, să nu ne plecăm niciodată.

– Ce v-a determinat să urmați Medicina?

– Deși nu am avut pe nimeni din familie cu această profesie, hotărârea mea a fost fermă. Fac o paranteză aici şi vreau să spun câteva cuvinte despre sistemul de învățământ de la noi din țară. Eu am terminat liceul în anul 1990. Dar nivelul învățământului de atunci era de cu totul alt calibru față de cel de acum. Nici nu avem cum să comparăm ce se întâmplă astăzi cu cel de atunci. Era un respect mult mai mare al elevului față de profesori, elevii din generația noastră se raportau la valori, aveau numeroase exemple de urmat. Și, cu siguranță, acest lucru se observa şi în personalitatea elevilor. De exemplu, numai dacă spuneai că dai examen la Medicină, aveai respectul şi aprecierea multor oameni din jur. Eu, de fapt, nici nu prea îmi dădeam bine seama atunci ce înseamnă medicina. Este adevărat, citeam cărți despre doctori, despre activitatea lor. Dar de-aici până la lucrurile practice este o distanță foarte mare.

– Stimată doamnă doctor, ați fost 6 luni rezident francez, la Lyon. Ce a însemnat pentru dumneavoastră, din punct de vedere profesional, această perioadă?

– Eu m-am dus acolo să învăț, pentru a performa şi a învăța să practic Cardiologia așa cum doresc eu. Acolo mi-am dat seama de diferența uriașă dintre noi şi ei. Nu vorbesc, în primul rând, de clinica unde mă aflam, o adevărată uzină cu specific cardiologic, unde încă de atunci transplanturile erau la ordinea zilei, ci îndeosebi de faptul că francezii sunt mult mai riguroși decât noi, iar curățenia este impecabilă. Eu m-am dus acolo ca rezident francez, calitate în care răspundeam de un număr important de pacienți, aveam de făcut consultații, de stabilit tratamente. Eram simpatizată, în sensul bun al cuvântului, pentru că munceam foarte mult, uneori nici nu aveam timp să mănânc. Deși francezii sunt niște oameni mai reci. Și între ei, și față de alții. Străinu-i tot străin. Ordinea ierarhică era foarte strictă. Noi, românii, le punem inima pe tavă străinilor, le facem toate poftele. Ei îți spuneau din capul locului: „Dacă nu corespunzi, pleci!” Francezii nu prea înțelegeau de ce eram simpatizată, și pe mine asta m-a ajutat foarte mult. Dar pacienții mă apreciau pe mine pentru felul în care mă comportam cu ei, pentru atenția și căldura cu care le vorbeam și le urmăream evoluția. Oricum, a fost o perioadă care pe mine m-a influențat, deși nu mi-am putut atinge pe deplin scopul. Eu în Franța am dorit să mă specializez la laboratorul de Ecografie. Dar, în primul rând, trebuia să-mi fac treaba pe secție. Deci, nu aveam timpul necesar să stau foarte mult într-un laborator. În plus, trebuia să ceri voie… Dar, ce să faci, de asta vă spuneam, dificultățile prin care trebuie să treci au rolul de a te căli şi de a te face să mergi mai departe, să-ți dorești să fii în frunte, în sensul de a reuși. Dacă te oprești… Din păcate, asta li s-a întâmplat multora dintre colegii mei. La vremea aceea salariile noastre erau extrem de mici. Din această cauză, foarte mulți colegi aflați la rezidențiat se opreau, pentru că nu aveau cu ce să se întrețină. Făceau orice pentru a trăi, abandonau și se duceau la firmele farmaceutice. Nu era o normalitate. Salariile erau de 7-8 milioane, bani vechi, cu care nu se putea achita o chirie în București.

– Mulți medici români, după terminarea specializării, pleacă să lucreze în străinătate, evident în niște condiții mai bune. Pe dumneavoastră nu v-a tentat nimic să rămâneți în Franța?

– Dacă este să vorbim despre tentații, eu cred că sunt destul de multe în viață. Eu vorbesc doar de două. Tentația de a rămâne nu știu unde… tentația de a câștiga mai mulți bani… Depinde însă de fiecare, de scopurile pe care le are în viață. V-am spus pentru ce m-am dus eu acolo. Mai mult decât atât, sunt român. Am un anumit tip de sensibilitate. Am un anumit fel de emoție. Fiind acolo, la Lyon, pot spune că îmi era atât de dor de casă, de locurile astea ale noastre, aproape murdare, cu ghilimelele de rigoare, de viața noastră, dar cel mai mult îmi era dor de oameni. Apoi, îmi era dor de Buzău. Spuneam tot timpul că vreau să respir puțin aer de Buzău. Și, vă rog să rețineți, orașul unde mă aflam nu era unul oarecare. Dar eu nu mă simțeam acasă aici. Ca să te acomodezi acolo, trebuia să știi să visezi în limba lor. Să gândești, să visezi ca ei. Ei, atunci ești perfect adaptat. Eu am considerat că nu aș putea visa în franceză. Este adevărat, am stat puțin acolo, doar șase luni, dar cred că și dacă stăteam mai mult, convingerea era aceeași

– După experiența şi pregătirea pe care le aveți, care credeți că sunt cauzele îmbolnăvirii inimii? Există şi factori de risc care afectează sănătatea, buna funcționare a acesteia?

– Eu consider că un rol important în sănătatea inimii o au genele, adică moștenirea pe care omul o primește de la familia lui. Este adevărat, se vehiculează și mai mulți factori de risc: fumatul, colesterolul și trigliceridele mari etc. Dar aici nu este vorba numai de factori de risc. Nu toți bolnavii de inimă fac infarct. Nu toată lumea are boală coronariană sau cardiopatie ischemică. Sunt alte forme, alte afecțiuni de care mulți nu au habar. Patologia cardiovasculară este extrem de bogată. Sunt sindroame care implică mai multe boli. De asta zic eu că lucrurile trebuie judecate în profunzime. Dacă, de exemplu, folosești ecograful, trebuie să știi ce să cauți la ecografie, să te gândești mult la diagnosticul pe care-l pui. Sunt oameni care mor pe stradă și se spune că le-a plesnit inima. Însă nu inima le-a plesnit, ci aorta. Au făcut disecție de aortă.

– Am văzut aici, în clinica dumneavoastră, o varietate de pacienți. Știind că fiecare dintre aceștia are personalitatea lui, suferințele lui, în general caracterul lui, cum reușiți să-i împăcați pe toți, astfel încât să plece mulțumiți din cabinetul de cardiologie?

– Este adevărat, avem tot felul de pacienți, la care trebuie să ne adaptăm. Eu, ca doctor, am datoria să încerc să pun un diagnostic corect, cu care, nici să nu-l sperii pe om, dar nici să-i dau iluzii deșarte. Pe de altă parte, pacientului trebuie să-i dai un tratament corect, iar dacă are nevoie de o intervenție chirurgicală, tu ai obligația să i-o spui pe un ton, astfel încât să nu intre în panică. O bună relație între medic și pacient depinde, în primul rând, de primul, de profesionalismul acestuia. Tocmai de aceea, pentru a dezvolta activitatea clinicii, voi încerca să aducem medici şi cardiologi, pentru a face aici o zonă de cardiologie la un anumit nivel, superior celui actual.

Am niște colegi care lucrează în prezent în spitale private, cu care am colaborat la Spitalul Militar din București şi pe care intenționez să-i aduc la Buzău, pentru a dezvolta zona cardiovasculară. De exemplu, unul dintre colegi, cardiolog ca și mine, este specialist pe cardio-stimulare, adică poate monta, după caz, unor pacienți, stimulatoare cardiace sau defibrilatoare implantabile.

– Spuneți-mi, doamnă doctor, nu v-a încântat niciodată un post în învățământul universitar?

– Cea mai mare bucurie a unui medic, a mea, pentru că pe mine m-ați întrebat, este să văd omul din față, pacientul, că este bine, că se simte bine.

A pregăti niște tineri care să devină ulterior medici, este tentant, este frumos, nu zic nu, dar această activitate nu se compară nicicum cu ce simți în relația cu un pacient cu ochii înlăcrimați, în care vezi bucuria. Această senzație, această mulțumire de sine care îți umple sufletul de bucurie, nu poate fi înlocuită cu nimic în lume.

– De ce ați ales medicina privată?

– Din foarte multe motive. Dar, în primul rând, pentru că vreau să practic medicina cardiacă într-un fel anume, așa cum vreau eu. Nu cum ești obligat să o faci sau cum ești presat să o practici într-un spital județean. Noi, ca să ajungem la un statut ridicat al medicinii, trebuie să avem un nivel ridicat al factorului uman. Astfel de oameni au datoria să-și propună un țel în viață, materializat printr-o altfel de atitudine față de pacient și față de profesie, şi nicidecum să lase totul baltă, pentru că… s-a terminat programul.

– Puteți să-mi exemplificați trei profesori-doctori care v-au influențat în mod pozitiv cariera?

– Desigur, şi o fac cu mare plăcere. Primul este profesorul Țintoiu. Rolul său a fost nu neapărat de a mă forma ca medic, ci mai degrabă ca om dedicat acestei profesii. Profesorul Țintoiu este „uman”. El are dezvoltată o anumită aplecare către oameni. Iubirea sa față de oameni, față de pacienții săi, este reală, adevărată, însușire pe care nu o au foarte mulți. Asta depinde de educație, de felul în care ești format de mic. Repet: el iubește foarte mult oamenii, calitate pe care simt că o am şi eu. De la dânsul am avut foarte multe de învățat, profesional vorbind. Chestiunea asta, de a fi uman, de a ști cum să te porți cu oamenii, să pui pacientul mai presus decât tine şi problemele tale nu este simplă. Să iau cazul meu. Veneam după gardă, eram obosită, dar trebuia să merg în policlinică, apoi să-mi văd pacienții, iar după-amiază să ajung la cabinet. Pacientul din fața ta nu trebuie să vadă că doctorul este obosit, că are și el anumite probleme. El deja vine supărat şi îngrijorat la doctor, iar dacă mai ajungem şi noi să ne exteriorizăm problemele cu care ne confruntăm, să-l tratăm într-un anumit fel, poate că zice că mai bine stătea acasă. De asta sunt convinsă că noi trebuie să avem capacitatea de a ne stăpâni, de a nu-i induce pacientului starea noastră, care nu întotdeauna poate să fie una bună.

– Care sunt următorii doi?

– O altă persoană care pe mine m-a ajutat mult în profesie a fost doctorul Cristian, fost șef secție Cardiologie la Spitalul Militar. El a ieșit de-o vreme la pensie, dar lucrează într-o clinică privată şi este – şi ca om, şi ca medic – excepțional. De la dânsul am avut de învățat foarte multe, dar îndeosebi cum să iei o decizie rapidă, corectă, să nu stai prea mult pe gânduri. De foarte multe ori, în cardiologie trebuie să intervii rapid, aspect valabil mai ales în spital, nu aici, în acest cabinet, cu toate că şi aici am avut situații de urgență medicală în care a trebuit să acționez de aceeași manieră.

A treia persoană care îmi vine în minte este doctorița Dana Buligan, de la Spitalul Colțea. În timpul rezidențiatului, primul an şi jumătate a fost dedicat bolilor interne. Deși inițial mi s-a părut exagerată această perioadă, mi-am dat apoi seama că, dacă ai o privire generală a bolilor, poți să gândești mai bine lucrurile şi să le pui cap la cap. De asta vorbim de capacități intuitive, dar ca să le dezvolți pe acestea, trebuie să știi carte. Alături de doamna Buligan am învățat partea de semiologie, cum să examinez corect un bolnav şi cum să facem anamneza corect, să întocmim epicrizele etc. Eu am lucrat foarte mult cu acest doctor, repet, la Spitalul Colțea, unitate medicala care este, după părerea mea, cel mai mare laborator de semiologie din țară.

– Avem trei grupuri de oameni: primul, cel alcătuit din tineri, al doilea din adulți, iar al treilea, din persoane vârstnice, toți potențial sănătoși. Ce le-ați recomanda, succint, acestora, pentru a evita bolile cardiovasculare?

– Pentru tineri, prima condiție ce trebuie îndeplinită în vederea menținerii sănătății este să facă mișcare. Subliniez acest lucru, şi nu-i înțeleg pe acei părinți care îmi solicită adeverințe pentru scutirea copiilor lor de efort. Mai sunt chiar foști sportivi de performanță care fac acest lucru. Şi ne mai mirăm că unii dintre acești copii ajung obezi, nici măcar nu știu să alerge corect. Este o dramă pentru acești copii să nu facă sport, mișcare. Atât sport individual, cât și de echipă. Ambele sunt valabile, pentru că sportul are rolul lui în dezvoltarea fizică, dar și psihică.

Pentru adulți aș recomanda, în primul rând, diminuarea stresului. Există o alergătură permanentă a adulților către… nu știu ce, pentru a trăi mai bine, pentru a avea o casă sau o mașină nouă. Şi, după un timp, constați că te-ai îmbolnăvit. Abia acum îți dai seama cât de prețioasă este sănătatea. Ce am observat eu în legătură cu acești oameni? Cei care au un nivel de stres cât mai ridicat sunt cei care vor să facă prin forțe proprii niște afaceri, să dezvolte ceva mai… De asta recomand acestora să reducă stresul, presiunea pe care o pun pe ei, în defavoarea sănătății.

Pentru vârstnici, să țină sub control factorii de risc modificabili, cum îi numim noi: dislipidemia, colesterolul, trigliceridele. Să reducem valoarea tensiunii arteriale pentru că, după 50 de ani, vasele de sânge se rigidizează, iar noi devenim hipertensivi. Femeile, după menopauză, este posibil să devină hipertensive, iar hipertensiunea este un factor mare de risc…. Deci, persoanele de peste 55 de ani, chiar dacă nu au afecțiuni, este bine să meargă măcar o dată pe an la medicul cardiolog.

– La această categorie de vârstă este recomandată şi mișcarea?

– Da, cei în vârstă trebuie să facă şi mișcare. Vedeți, acum la noi este un alt ritm de viață. Părinții, bunicii noștri, au muncit foarte mult. Unele femei au stat în frig, au muncit în niște condiții grele, iar acum sunt… cocârjate, cocoșate, îți este pur şi simplu milă să le privești. Au palmele crăpate de muncă. Din păcate, acum s-a trecut în extrema cealaltă. În urmă cu ani, se muncea foarte mult, iar acum doar puțini mai fac acest lucru.

– Am văzut aici, la unitatea dumneavoastră, în majoritatea încăperilor, tablouri, în principal „planete” ale maestrului Gheorghe Ciobanu. Atribuiți picturii, artelor plastice, în special, dar și muzicii, un rol în terapia pentru sănătatea inimii?

– Eu cred că toate au un rol foarte important în acest domeniu. După cum ați văzut, și eu am aici în cabinet lucrări ale maestrului Gheorghe Ciobanu. De exemplu, acest tablou cu cai. Pe mine, lucrarea aceasta mă odihnește, mă relaxează. Dar cred cu tărie că şi asupra pacienților noștri, tablourile acestui mare pictor buzoian au un efect benefic. Pe lângă picturi, în curând în clinica noastră se vor auzi, cu rol ambiental, nepieritoarele piese interpretate la noi de maestrul Gheorghe Zamfir, lucrări din creația marelui compozitor român George Enescu, alte piese de mare popularitate, din repertoriul național ale unor mari muzicieni români.