Hasdeieni, critici de teatru. Astăzi, Maria Mădălina Stîlpeanu

Treisprezece eleve ale Colegiului Național „B.P. Hasdeu”, sub îndrumarea profesoarei lor de Limba română, Gabriela Șerbu, au pătruns în universul jurnalismului de teatru în cadrul Festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr” desfășurat la Teatrul „George Ciprian”. A fost, mai întâi, o aventură intelectuală pentru că li s-a oferit prilejul de a privi arta cu ochii criticului, de a observa, analiza și înțelege spectacolele, ca simpli spectatori, dar și în calitate de receptori activi și judicioși. În același timp, experiența le-a apropiat de teatru într-un mod viu, personal, le-a stimulat gândirea critică și le-a scos din confortul obișnuit al rutinelor școlare.

Este vorba despre elevele Maria Mădălina Stîlpeanu (foto), clasa a IX-a D, Bianca Dobre, clasa a IX-a D, Marina Radu, clasa a XI-a D, Beatrice Dinu, clasa a XII-a H, Alessia Ioana Ganea, clasa a XI-a B, Ștefania Emilia Bucur, clasa a IX-a  D, Sara Bivolu, clsasa a X-a H, Alexandra Zecheru, clasa a X-a H, Andreea Cristea, clasa a XI-a D, Alexandra Mihalcea, clasa a XI-a D, Bianca Cazan, clasa a XII-a H și Maria Cîrlomăneanu, clasa a IX-a D, Ariana Ștefania Stoica, clasa a IX-a D, care, sub  atenta îndrumare a profesoarei Gabriela Șerbu, au creat cel mai tânăr juriu pe care  Teatrul „George Ciprian” l-a avut vreodată.

Gabriela Șerbu, coordonatoarea celor 13 tinere condeie, este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „B. P. Hasdeu” din Buzău. Dar a spune atât ar fi prea puțin. Ea cultivă gândirea critică, încurajează dezbaterea, modelează capacitatea de a comunica și, mai presus de toate, hrănește cultura elevilor săi. În jurul ei, școala este un loc al lecțiilor, dar și un spațiu al dialogului, al întrebării, al încercării de a înțelege lumea. Este implicată în clubul de debate, un spațiu în care elevii învață  să argumenteze, să asculte și să-și dezvolte empatia intelectuală. Sub îndrumarea sa, alături de colega sa, Monica Ionescu, elevii au reușit să transforme cuvintele în performanță, să transforme ideile în experiență și competiție sănătoasă.

Dar implicarea sa depășește sala de clasă. Gabriela Șerbu este parte din proiectul „Media HDu”, un demers de educație media și creativitate care formează abilități esențiale pentru secolul XXI: comunicare, gândire critică, participare civică. Este membră activă a comitetelor ce organizează proiecte culturale și educative ale colegiului, de la lectură la creație literară, de la simpozioane la reviste școlare. Tot ceea ce face poartă amprenta unei idei simple, dar greu de realizat: formarea elevului ca om complet, atent la lume și la sine. Gabriela Șerbu predă limba română împreună cu atenția, curiozitatea, libertatea de a întreba și de a discerne. Și acesta este, poate, darul ei cel mai prețios. Darul acesta nu rămâne abstract, ci îl pune în slujba elevilor săi, iar 13 dintre aceștia i-au urmat  în această toamnă pașii până „pe scena teatrului” la Festivalul „Săptămâna Teatrului Tânăr”. Cum s-a întâmplat aceasta? Îndemnându-i să scrie și să descrie piesele de teatru din festival cu ochi critic, din perspectiva propriei personalități, dintr-o nevoie de a înțelege și de a se înțelege pe sine prin artă.

Acest experiment, pe tărâmul literaturii și al gândirii critice, este realizat de cadrul didactic hasdeian de ani de zile și rezultatele nu întârzie să apară. Unii dintre elevi se îndrăgostesc de teatru, alții de literatură, alții de ambele. Pentru câțiva, aceasta înseamnă chiar primii pași în ceea ce vor deveni, mai târziu, cariera lor profesională.  Este o modalitate prin care profesorul transmite cunoștințe și, în același timp, descoperă și modelează lumi interioare, în care elevul începe să devină conștient de propria sa vocație și de propria sa libertate.

Tot ce au trăit și au descoperit aceste tinere creatoare s-a transformat în scrieri pe care au dorit să le împărtășească comunității buzoiene. OPINIA își propune să ofere această experiență publicului larg, încurajând astfel exprimarea personală, formarea opiniilor și curajul de a le rostogoli în spațiul public.

În lumea teatrului prin ochii Mariei Mădălina Stîlpeanu

Maria-Mădălina Stîlpeanu este elevă în clasa a IX-a D la Colegiul Național „B. P. Hasdeu”, la profilul mate-info bilingv. Pasionată de teatru, Maria-Mădălina a mai participat la Festivalul „Săptămâna Teatrului Tânăr” ca spectator, însă în acest an a făcut un pas înainte, scriind cronici la inițiativa profesoarei sale de Limba română, Gabriela Șerbu, explorând astfel un domeniu nou și dezvoltându-și gândirea critică. Curiozitatea de a trăi emoțiile actorilor pe scenă a determinat-o să dea proba la trupa de teatru „3,14”, a Hasdeului, așteptând cu entuziasm rezultatul selecției.

Pe lângă teatru, Maria-Mădălina este atrasă de argumentare și dezbateri, motiv pentru care s-a înscris și la Clubul de debate al liceului. Voluntariatul reprezintă pentru ea o modalitate de a cunoaște oameni și experiențe noi, legând prietenii și implicându-se activ în proiecte precum „Școala din Parc Buzău” (2023), „BIAF 2024”, „Buzău Sounds of Jazz 2025” și „AnTanTe”, aflându-se în prezent în perioada de aspirație la Interact.

Parcursul său școlar a fost unul divers, participând la olimpiade și concursuri în domenii variate: limbi străine (engleză și franceză), limba și literatura română, fizică, matematică și chimie. Deși pasiunea pentru mai multe domenii a motivat alegerea profilului mate-info bilingv, cele mai bune rezultate le-a obținut la limba și literatura română, la competiții precum „OLLR”, „OLAV” și „Cultură și spiritualitate românească”.

Maria-Mădălina și-a descoperit și pasiunea pentru creație literară, obținând premii la concursuri locale („Athenaeum”), naționale („Copiii din Țara Dorului”, „Acasă de Crăciun”) și internaționale („Grigore Vieru – Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”). Experiența acumulată prin scris a condus la publicarea primului său volum, „Dintr-un colț de timp”. În prezent, participă activ la cenaclu și clubul de lectură, continuând să-și dezvolte pasiunea pentru scris și citit. Ea a fost premiată de Consiliul Județean al Elevilor, la categoria „Elev promotor al artei și culturii”.

În cadrul „Săptămânii Teatrului Tânăr” de la Buzău, ediția a XII-a, Maria-Mădălina Stîlpeanu a oferit, prin cronicile sale, o incursiune atentă și sensibilă în universul spectacolelor prezentate, surprinzând atât frumusețea narativă, cât și subtilitățile psihologice ale personajelor.

Textele sale ne poartă de la intimitatea „Fetiței din debara”, unde copilăria și trauma se împletesc cu visurile și pasiunea pentru teatru, la dilemă morală și emoțională a personajului Ghimpl-Netotul, care explorează bunătatea și vulnerabilitatea în raport cu ceilalți. Continuă cu „Digital Freud”, o pledoarie contemporană despre tehnologie, realitate și singurătate, în care personajele caută refugiu și claritate în lumea virtuală, pentru ca în final să pătrundă în haosul colorat și plin de ironie al carnavalului caragialian, unde măștile și aparențele ascund adevăruri universale.

Fiecare cronică semnată de ea construiește un dialog între spectacol și spectator, reușind să transmită evenimentele scenice și mesajele subtile despre viață, emoție și societate. Prin acest parcurs, ne descoperă în nota proprie teatrul ca un spațiu al introspecției, al transformării și al experiențelor care ne marchează permanent.

Teatrul schimbă vieți! – Fetița din debara, de Oana Jindiceanu

Cu siguranță, fiecare dintre noi avem o debara a noastră – acel loc în care ne simțim în siguranță, în care pasiunile prind contur, în care emoțiile sunt lăsate să curgă liber, fără teama că vom fi judecați. Fiindcă debaraua noastră este doar a noastră, un loc în care nimeni nu ne poate vedea. Dar ce contează, de fapt: locul, aspectul sau percepția noastră? Debaraua noastră este unică sau poate fi recreată? Și ne putem refugia în ea pe tot parcursul vieții? Ei bine, fetița din debara a găsit răspunsul acestor întrebări.

A treia seară din Săptămâna Teatrului Tânăr, desfășurată în perioada 18-24 octombrie 2025, în incinta Teatrului „George Ciprian” din Buzău, aduce în scenă un spectacol de excepție, semnat de Oana Jindiceanu, care este, de altfel, și centrul monologului dramatic. Spectacolul este realizat sub regia Andreei Grămișteanu și a lui Alexandru Unguru, scenografia este semnată de Andrei Jindiceanu, iar coregrafia de Selina Colcera, producția provenind de la Teatrul de Artă București.

Dincolo de bunica a cărei palmă o marchează pe fată, de tatăl preponderent absent și de mama care se refugiază în alcool, Oana Radu încearcă să se acopere cu o mască puternică, ascunzând trauma conturată în copilărie. Astfel, de la fetița de 4 ani, confuză din cauza unui divorț, la adolescenta de 16 ani, căreia i se impune avortul, și până la femeia de 37 de ani, care întemeiază o familie cu patru copii, sunt puse în scenă toate etapele vieții.

În adolescență, fata de 10 pe linie, căreia i se spune că este cea mai bună interpretă a spectacolului „Livada de vișini”, face parte din trupa de teatru a școlii și din cenaclu, dorindu-și să facă o carieră în teatru, ceea ce reușește după numeroase încercări eșuate. Debaraua este spațiul în care aceasta se refugiază. Cea originală, din casa bunicii, era plină de cărți, în timp ce cea a mamei are și un casetofon; lectura și muzica o ajută să se deconecteze de la realitatea dură.

La vârsta adultă, Oana își imaginează că se întâlnește cu versiunea sa de la 16 ani și o îmbrățișează – lucrul după care a tânjit toată viața. Fetița iese din debara și închide ușa pentru totdeauna, înțelegând că, în spatele fiecărui comportament, se ascunde o traumă. Bunica pierduse un copil, iar mama și-a dorit ca fiica ei să aibă ceea ce ea nu a avut. Totuși, fata își amintește că bunica a dus-o pentru prima dată la teatru și a pus-o să citească poezii. Mama este vindecată de copiii fetei, schimbându-se într-o mamă și o bunică „mișto”, iar dragostea i-a câștigat tatălui încă puțin timp. Fata spune că a făcut copii pentru că în familie era nevoie de foarte multă iubire și se imaginează spunându-le nepoților povești despre bunici și mame rele care nu mai există.

Decorul este unul simplu, alcătuit dintr-un scaun și două uși – una întreagă și una fragmentată, ce reprezintă captivitatea, respectiv evadarea din debara. Jocul de lumini are un rol important: nuanțele calde reprezintă momentele de siguranță, în timp ce nuanțele reci simbolizează realitatea, iar întunericul întruchipează dorința de a nu fi văzut, motivul refugierii în debara.

Coregrafia, bine pusă la punct, este introdusă spontan. De la momentele calme din copilărie până la limitele impuse de viața de adult, ea constituie o cheie în descifrarea mesajului spectacolului și se corelează perfect cu muzica și cu vocile care erau parte din mintea Oanei Radu.

Spectatorii au fost captivați de interpretarea piesei și de modul în care actrița a reușit să acopere replicile mamei, tatălui și bunicii, urmărind-o într-o liniște deplină. Au existat și momente în care actrița a prezentat realități crude cu o oarecare ironie, stârnind râsetele sălii.

Și poate că a fost nevoie de o oră și câteva minute pentru a ne face, pe fiecare dintre noi, să înțelegem că nu trebuie să renunțăm niciodată la visurile și pasiunile noastre sau că, în spatele unui scut puternic și încrezător, se poate ascunde un suflet constrâns de traume și amintiri nedorite, motiv pentru care este necesar să încetăm să etichetăm oamenii înainte de a-i cunoaște. La finalul acestui spectacol, pot spune că, în mod cert, teatrul schimbă viziunea asupra vieții și ne schimbă, atâta vreme cât îi facem loc în viața noastră.

„Ghimpl-Netotul” – Bunătatea: o calitate sau un impediment?

Bunătatea este o calitate esențială pentru fiecare persoană. Se spune că, dacă ești bun și empatic, vei primi același răspuns, așa cum sugerează celebra zicală: „Bine faci, bine găsești”. Dar există mari șanse ca acest lucru să se întâmple doar dacă cei din jur reușesc să se ridice la nivelul gândirii tale. Altfel, bunătatea va fi privită ca un punct slab, asociată cu o țintă ușor de atins, în care arcul și săgețile sunt deja în mâinile celorlalți. Și ce alegi să faci în acest caz? Rămâi așa cum ești, acceptând ce ți se întâmplă și păstrându-ți speranța, sau lași deoparte bunătatea, alegând calea dură a răzbunării? Fiecare are propriul răspuns la această întrebare, justificat sau nu. Ghimpl-Netotul a ales să ne împărtășească perspectiva sa, punând-o în scenă.

În sală, întuneric. Beznă. După câteva clipe de suspans, apare spontan un bărbat în scaun cu rotile. Luminile reflectoarelor îl urmăresc din diverse unghiuri. Sunet de fundal comic. Se prezintă drept Ghimpl-Netotul, nume dublat de gesturi caraghioase. Avea toate trăsăturile unui spectacol destinat copiilor.

În spatele unui chip aparent naiv stătea un copil orfan care, încă din școală, era numit „nătâng”, „prostuț”, „tont” și „netot” – iar ultima însușire a rămas parte din personalitatea lui. Era omul perfect de care cei din jur puteau râde.

Când a venit momentul însurătorii, femeia cu care i s-a făcut cunoștință era, la fel ca el, orfană. Dar ceva îi diferenția: temperamentul, limbajul și comportamentul. Cu toate acestea, avea un „farmec” – un farmec neconform cu standardele. După ceva timp, sarcina „de 5 luni” îl determină pe bărbat să își pună câteva semne de întrebare, iar Elke inventează o poveste pentru a-l convinge că nu are motive de îngrijorare. Certurile continuau, iar lui nu îi mai era permis să treacă pragul casei.

După ceva timp, Ghimpl se întoarce acasă cu sufletul la gură, găsind-o pe Elke împreună cu ucenicul care pleacă nevăzut. Totuși, după o discuție cu „frățiorul din flori”, bărbatul constată că vina îi aparține, implorând-o pe femeie să-l ierte. După alți 20 de ani, în care „nu a văzut/auzit nimic” și după ce au avut șase copii, Elke se îmbolnăvește și îi mărturisește lui Ghimpl, înainte să moară, că niciunul dintre copii nu este al său.

Diavolul îi apare în vis, încercând să-l determine să se răzbune pe clienții brutăriei. Când aproape căzuse în plasă, un alt vis i-a dezvăluit-o pe Elke. Femeia i-a mărturisit că ea plătește pentru tot ce a făcut și s-a oferit să-i arate, moment în care bărbatul își dă seama de greșeala pe care era pe cale să o facă. „Uitați că a existat un Ghimpl”, a spus el, când, în urma viselor, și-a împărțit banii agonisiți între copii.

Finalul spectacolului este total neașteptat, întrucât Ghimpl-Netotul se ridică din scaunul cu rotile, spunând că pleacă „în lumea largă”. Astfel, el s-a detașat de vulnerabilitatea adusă de bunătate, transformând-o într-o calitate. Pentru că, așa cum am spus mai devreme, fiecare face alegerea lui – iar el a ales să rămână neschimbat.

Luminile creează un efect aparte, reflectorul fiind plasat permanent deasupra lui Ghimpl și, respectiv, a lui Elke, în momentele apariției. Totodată, lumina mov o dezvăluie pe femeia apărută în vis.

Piesa scurtă și aparent amuzantă i-a determinat pe spectatori să reflecteze asupra diferenței dintre „bun” și „netot”. Reacțiile sălii s-au diferențiat în funcție de vârstă, un semn al valorii spectacolului, accesibil și deopotrivă complex. Copiii din public s-au concentrat pe părțile amuzante ale piesei, râzând din plin, în timp ce adulții s-au concentrat preponderent pe mesajul din spatele acesteia.

Așadar, în mai puțin de o oră, spectacolul „Ghimpl-Netotul”, după Isaac Bashevis, în regia, adaptarea scenică și scenografia lui Daniel Iordan, de la Teatrul Tânăr din Piatra Neamț, reușește să aducă pe scena Teatrului „George Ciprian” din Buzău o poveste care ne determină să reflectăm asupra gândirii noastre. În ciuda faptului că piesa a vizat, cu precădere, publicul foarte tânăr, Andrei Merchea și Cătălina Eșanu, doi actori de excepție, ne ajută să înțelegem că bunătatea, uneori percepută ca un impediment, ne poate aduce, cândva, ceea ce merităm: empatia și aprecierea celor din jur.

 „Digital Freud” – Tehnologia, refugiul de la un click distanță

Într-o lume în care realitatea devine mult prea apăsătoare, tehnologia se transformă într-un refugiu. Un refugiu apărut exact la momentul potrivit și care este la îndemâna noastră, a tuturor. La doar un click distanță, orice problemă pare că se rezolvă într-o clipită. „Pare”. Pentru că există un detaliu fin pe care unii nu îl remarcă inițial și, când o fac, este prea târziu – aparențele înșală. Dar, în cazul căderii în capcana online-ului, există oare șansa de recuperare? Sau este ca o groapă care se adâncește pe zi ce trece, devenind imposibil de escaladat?

Două scaune de gaming, de o parte și de alta a scenei, și trei panouri albe care se dovedesc a fi, de fapt, ecrane. Un decor care ne spune mai mult despre tema piesei decât ar putea să o facă multe cuvinte rostite. Și, în urma fumului care dramatizează spectacolul dinaintea începerii lui, își fac apariția cei patru protagoniști: Delia (Cătălina Romaneț) – melancolia este trăsătura sa definitorie, iar neacceptarea pierderii soțului îi stârnește dorința de a-l recrea prin intermediul unei holograme; Anita (Flavia Perșa) – orfana crescută de bunică și de mătușa Carmen, pasionată de jocuri, creează jocul digital „Hamsterii turbați” din dorința de a face ordine în viața sa și de a controla; Carmen (Ioana Cojocărescu) – politicianul conservator ale cărui intenții sunt eliminarea tehnologiei, făcând, totuși, campanie cu ajutorul ei, ceea ce este o contradicție în toată regula; Gică (George Olar) – în spatele calmului aparent ascunde tensiuni, trecând de la viața din umbră la cea de influencer, sub noua denumire de „Glitch”, din dorința de a se adapta standardelor societății.

Într-o piesă creată cu ajutorul AI, personajele utilizează inteligența artificială pentru a face orice acțiune. Și ce se întâmplă? ChatGPT-ul devine centrul poveștii, fiind, bineînțeles, însoțit de consecințe. Ce consecințe? Gică se transformă într-un bărbat lipsit de empatie, pentru care Glitch Universe devine principala lume, declarându-și monitorul cel mai bun prieten. Delia își găsește alinarea în ceva ce, de fapt, nu mai există, stabilind starea „soțului” în funcție de propria dispoziție. Carmen se transformă într-o manipulatoare, exprimându-și dorința de a ajunge președinte, adresându-se unei anumite categorii sociale. Anita constată că nu mai are nicio modalitate prin care să se simtă liniștită, jocul devenind, de asemenea, o dezamăgire și o sursă de haos. Conflictele între personaje nu încetează să apară, fiind chiar periodice. Fiecare protagonist are nevoie să își rezolve problemele, toți patru găsind un suport emoțional în Freud, sistemul care pare să fie mereu acolo pentru ei, gata să le descurce ghemul de gânduri încurcate și să le ofere soluții eficiente: „Nu e vorba de a-i salva pe alții, e vorba de a te salva pe tine.”

În final, după câteva discuții cu Freud, cei patru înțeleg impactul negativ al tehnologiei asupra gândirii și dezvoltării umane. Delia renunță la holograma soțului său, Gică își recapătă personalitatea, Anita evadează din realitatea virtuală, iar Carmen își cere scuze pentru faptele și vorbele sale.

Jocul de lumini este captivant, fiecărui context fiindu-i atribuite alte nuanțe, iar interacțiunea actorilor cu publicul creează o atmosferă aparte. Spontaneitatea coregrafiei și momentele muzicale au stârnit interesul sălii, reacțiile variind între uimire și confuzie. Feedbackul final a fost, în mare parte, unul pozitiv, însă efectele se prelungesc prin meditația fiecăruia asupra mesajului alarmant al piesei.

Așadar, Digital Freud, realizată sub regia lui Norbert Boda și cu scenografia lui Alexandru Ivan, de la Teatrul Apropo, București, pune în scenă, în cadrul „Săptămânii Teatrului Tânăr” din Buzău, ediția a XII-a, una dintre cele mai mari temeri ale omenirii – frica de singurătate, dublată de cea de a fi înlocuiți de inteligența artificială. „Realitatea nu îți dă timpul necesar să o procesezi”, dar ChatGPT-ul ți-o va oferi pe cea „pe care ai nevoie să o auzi”. Afirmația din încheiere – „Ați simțit ceva? Că, dacă da, s-a cam zis cu arta asta.” – pune în lumină capacitatea noastră de a face diferența între textul scris de om și cel ce aparține inteligenței artificiale, sintetizând întreg conținutul spectacolului.

Lumea ca un carnaval. „D-ale carnavalului”

Carnavalul, în sensul său propriu, este o petrecere la care oamenii își acoperă fețele cu măști colorate și poartă ținute extravagante, cu scopul de a se distra. Dar, în același timp, termenul „carnaval” poate fi utilizat și ca o metaforă atribuită haosului, a ceva care este atât de incontrolabil încât perturbă întreaga atmosferă din jur. „Carnavalul” poate fi unul sau mai multe evenimente care declanșează o serie de urmări negative. Dacă vă întrebați cum puteți diferenția toate aceste sensuri, nu este cazul să găsiți un răspuns, întrucât piesa de teatru a reușit să le îmbine armonios, creând un spectacol de excepție.

„D-ale carnavalului”, de I. L. Caragiale, a fost pusă în scenă, pentru prima dată, la data de 8 aprilie 1885, la Teatrul Național. La mai bine de un secol distanță, regizorul Vlad Trifaș, împreună cu actorii Teatrului „Regina Maria” din Oradea, au reușit să transforme piesa bine cunoscută în ceva aparte, prin muzica originală și prin adaptarea textului.

Încă de la intrarea în sală, am sesizat că ceva era diferit: decorul. Și nu doar pentru că era altă piesă decât cea din seara precedentă. Un decor care-ți taie respirația. Ceva ieșit din tipar, diferit de banalul cotidianului: o construcție din lemn cu etaj – o cameră mare la parter și două în partea superioară. Un fel de clădire lipsită de o parte din pereți și tavan. Și un semn verde, având o nuanță care iese în evidență, pe care scria citeț: „Frizeria lui NAE GIRIMEA”.

Ținând cont de faptul că anterior am menționat termenul de „haos”, întreaga acțiune este construită în jurul relațiilor stabilite între personaje. Sau, mai bine spus, a interdependenței dintre ele, întrucât se creează o adevărată încurcătură, toți fiind captivi într-o istorisire care se tot repetă. Mița (Alina Leonte), partenera lui Pampon (Șerban Vodă), și Didina (Adina Lazăr), partenera lui Crăcănel (Pavel Sîrghi), se află într-o relație cu același bărbat, frizerul Nae Girimea (Petre Ghimbășan).

Incipitul este amplasat în frizerie, moment în care cei veniți în căutarea lui Nae, precum cel care are probleme cu măseaua (David Constantinescu), îl găsesc, în schimb, pe Iordache (Ioana Dragoș Gajdo). O scrisoare care ajunge la destinatarul greșit determină startul conflictului de lungă durată.

Trecerea de la scena frizeriei la cea a carnavalului este de-a dreptul impresionantă; tragerea cortinei nu implică plictisirea publicului, întrucât atenția acestuia este captată de un moment de „exorcizare” (rotirea capului unui personaj într-o cutie). Într-un timp foarte scurt, scena se transformă în cu totul alt loc, decorul alb și roșu, specific carnavalului, fiind acompaniat de mirosul autentic de mici, făcuți chiar pe grătarul amplasat în centrul scenei de bucătar (Sorin Ionescu) – ceva ieșit din comun, unul dintre lucrurile pe care nu le poți vedea „oriunde” (poate doar „la teatru!”). Totodată, atmosfera este concretizată și de costumele excepționale purtate de personaje, potrivindu-se cu o piesă de puzzle în cadrul petrecerii. De data aceasta, dansul reprezintă elementul de tranziție între carnaval și cotidian.

După distracția fără limite, acompaniată de o oarecare gelozie și tristețe care plutește în aer, dar și de confuzia apărută din pricina costumelor, Pampon și Crăcănel constată că au un dușman comun – Nae. Astfel, se revine la atmosfera inițială, conflictul dintre Mița și Didina accentuându-se și fiind amplificat de nemulțumirile bărbaților. Chiar și așa, finalul se dovedește a fi unul fericit, întrucât personajele încearcă să pretindă că totul e bine, discuțiile finalizându-se cu glume și cu promisiuni de pace. Totul reintră în atmosfera veselă de bal mascat.

Publicul se declară profund impresionat de tot ceea ce înseamnă „D-ale carnavalului”, în regia spectaculoasă a lui Vlad Trifaș – decor, actori, interpretare, informații senzoriale receptate, schimbarea scenelor –,  elemente care, unite, construiesc un spectacol de teatru ce reușește să capteze întreaga atenție, să stârnească râsete copioase și, totuși, să transmită un mesaj profund.

Așadar, de-a lungul piesei de teatru fragmentate în mai multe scene-nucleu, carnavalul reprezintă atât un eveniment, cât și un simbol al haosului, în timp ce măștile nu sunt doar piese ale unui costum, ci și o metaforă a umanului, o formă de falsificare sau de ignorare a realității, cu bună știință, des întâlnită în societate, în toate epocile.

Astfel, spectacolul a fost încheierea perfectă pentru cea de-a XII-a ediție a festivalului „Săptămâna Teatrului Tânăr”, organizat în incinta Teatrului „George Ciprian” din Buzău.