Elevii Colegiului Național „B.P. Hasdeu” din Buzău au demonstrat că „Săptămâna Teatrului Tânăr” poate fi un laborator de experiențe, curiozitate și creație. Printre aceștia se numără Beatrice Maria Dinu, elevă în clasa a XII-a, care, de la voluntariat și dezbateri, până la implicarea în revistele școlii și în clubul de lectură, a ales să trăiască intens fiecare clipă a liceului.
Sub coordonarea profesoarei Gabriela Șerbu, un grup de tineri pasionați de cultură s-a transformat într-un colectiv de cronicari de teatru, analizând spectacole și scriind cronici care aduc spectatorului o perspectivă proaspătă și atentă asupra teatrului contemporan. Beatrice Dinu s-a remarcat prin cronicile sale, printre care cea dedicată montării „Othello” și, mai recent, piesei „Pescărușul” de A.P. Cehov, în regia lui Alex Bogdan.
Eleva Beatrice Dinu aparține, fără îndoială, unei categorii de adolescenți care trec prin liceu ca printr-o scenă, un laborator, o lume, și nu ca printr-o sală de așteptare. Pentru ea, liceul nu este o simplă sumă de ore și lucrări. Liceul este în cazul ei o adevărată aventură a descoperirii, o mică epocă de inițiere. Încă din clasa a IX-a, a simțit nevoia – rară ce-i drept, la vârsta aceea -, de a lăsa ceva în urmă. Nu din vanitate, ci dintr-o neliniște frumoasă: aceea de a nu rămâne spectator la propria viață. Așa a început să facă voluntariat, să-și caute locul între oameni, să înțeleagă că „a fi” se împlinește adesea prin „a face pentru ceilalți”. „Am început să fac voluntariat încă din clasa a IX-a, din dorința de a simți că las ceva în urmă și că nu trec prin acești ani doar ca simplu spectator. Prin proiectele la care am participat am cunoscut oameni frumoși și am învățat enorm din fiecare colaborare”, mărturisește tânăra.
Apoi a venit debate-ul. Un cuvânt englezesc care, în cazul ei, ascunde o întreagă școală a lucidității. Dezbaterile au învățat-o să respire în fața emoției, să asculte cu adevărat (nu doar să aștepte rândul la replică) și să vadă lumea în alb și negru, dar și în nuanțele fertile ale argumentului. De la olimpiade și competiții până la discuțiile de după, a descoperit că gândirea critică e o formă de eleganță. „Am participat la etapele nationale ale Olimpiadei Naționale de Argumentare, Dezbatere și Gândire Critică <Tinerii Dezbat> în clasele a X-a și a XI-a, dar și la alte competiții regionale sau naționale. Debate-ul m-a învățat să îmi controlez emoțiile și să ascult activ, să îmi adun ideile în argumente clare și să privesc lucrurile din mai multe perspective. Nu-mi pot imagina anii de liceu fără dezbateri, pentru că prin ele am cunoscut oameni care au ajuns să fie printre cele mai importante persoane din viața mea și cu care am legat amintiri de neuitat”, își amintește Beatrice.
Dar poate cea mai firească extensie a acestei curiozități rămâne scrisul. În revistele liceului, în clubul de lectură, în cronica despre „Othello”, s-a exprimat cu o delicatețe matură. A învățat că a scrie înseamnă idei, și mai înseamnă a te nota pe tine însăți, printre rânduri. Că a privi un spectacol cu atenție e, de fapt, o formă de a-l trăi mai adânc, și că literatura, teatrul, dezbaterea sunt doar pretexte pentru a învăța cum se privește lumea. „M-am implicat în coordonarea celor două reviste ale liceului și în coordonarea clubului de lectură, activități în care am putut să împărtășesc idei și să descopăr ce înseamnă să lucrezi într-o comunitate de oameni pasionați de literatură. Anul trecut, în cadrul Săptămânii Teatrului Tânăr, am văzut spectacolul <Othello> și am scris o cronică despre el. Mi-a plăcut foarte mult această experiență, pentru că mi-a oferit ocazia să privesc spectacolul mai atent și să descopăr sensuri și interpretări noi, să merg dincolo de ceea ce se vede la prima impresie”, povestește ea.
Privind înapoi, ai spune că a trăit liceul ca pe o hartă de experiențe, și nu ca pe o listă de obligații. Cu oameni frumoși, cu întrebări fără grabă și cu o generozitate de a fi mereu „în mijlocul lucrurilor”. O tânără care nu s-a mulțumit să bifeze ani, ci i-a umplut de sens. Și poate tocmai aceasta este definiția discretă a maturității: să știi că viața nu începe „după liceu”, ci că a început deja frumos, intens, cu dorința de a învăța și de a dărui. Anii de liceu i-au oferit tinerei hasdeiene „oameni de care îmi voi aminti mereu, momente care m-au provocat și m-au făcut să cresc, și ocazia de a experimenta cât mai multe lucruri înainte de a păși mai departe”, după cum mărturisește ea.
Beatrice Dinu ne oferă o perspectivă personală asupra piesei „Pescărușul” de A. P. Cehov, surprinzând impresiile și trăirile directe ale unui spectator atent la detaliile emoționale și simbolice ale spectacolului. Ea aduce o interpretare critică și regizorală, evidențiind modul în care montarea contemporană pune în valoare universul interior al personajelor, tensiunea dintre vis și realitate și dialogul dintre tradiție și contemporaneitate. Prin această combinație, putem observa atât receptarea directă a unui text teatral de către un elev oferind o imagine completă și nuanțată asupra spectacolului și a mesajelor sale. (V.B.)
„Pescărușul” de A. P. Cehov, regia: Alex Bogdan
Montarea piesei „Pescărușul” de A. P. Cehov, în viziunea regizorală a lui Alex Bogdan, oferă o reinterpretare profund contemporană a unui text clasic despre condiția artistului, iluzia succesului și fragilitatea umană. Este un spectacol care vorbește despre nevoia de sens într-o lume dominată de aparențe și despre neliniștea creatorului care caută adevărul în mijlocul propriilor neîmpliniri.
Piesa se deschide cu avertismentul unei furtuni care nu vine din cer, ci din sufletele celor de pe scenă. În centrul scenei se află un lac, element care domină întregul univers al spectacolului. În el, se oglindesc emoțiile, dorințele și înfrângerile personajelor. Uneori, actorii se spală cu apă din lac, ca într-un gest de purificare; alteori, aruncă flori în el, ca o ofrandă adusă artei, iubirii sau poate propriilor visuri pierdute. Lacul devine astfel metafora vie a teatrului și a sufletului uman: un loc al reflecției, al renașterii, dar și al sfârșitului.
În centrul acțiunii se află tânăra care aspiră la glorie, întruchipând idealul romantic al artistului în formare, gata să sacrifice totul pentru artă. În contrast, scriitorul, deja consacrat, se confruntă cu golul interior al celui care a obținut totul, dar nu mai găsește sens. Prin tensiunea dintre ei, spectacolul vorbește despre distanța dintre vis și realitate, dintre dorința de a crea și imposibilitatea de a fi pe deplin fericit.
Regizorul introduce și momente de autoironie, cum este scena în care două personaje discută despre teatrul contemporan, ironizând formele lui artificiale și golite de sens. Este, probabil, o invitație la reflecție despre ce mai înseamnă teatrul în epoca noastră grăbită.
Lumina rece, alternată cu umbre calde, construiește o atmosferă de melancolie și de tensiune, în timp ce costumele moderne, dar elegante, reflectă perfect dualitatea personajelor: între luciditate și vis, între pasiune și resemnare. Muzica, când discretă, când vibrantă, accentuează stările interioare și transformă fiecare scenă într-o confesiune.
Când lumina rămâne aprinsă în sală, după ultima replică, senzația e că teatrul nu se sfârșește, ci continuă în privirile spectatorilor. Pentru că, dincolo de toate întrebările și melancoliile sale, spectacolul ne reamintește un adevăr simplu, dar esențial: „fără teatru nu se poate”.
Piesa „Pescărușul” de A. P. Cehov, în regia lui Alex Bogdan, se impune prin forța cu care aduce un text clasic în dialog direct cu prezentul. Spectacolul nu e doar o reinterpretare fidelă a unui autor canonic, ci o explorare a lumii interioare a artistului, a visului, a eșecului și a dorinței de recunoaștere.
