Hasdeieni, critici de teatru. Astăzi, Alessia Ganea

Elevă la Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu”, Alessia Ganea reușește să îmbine pasiunea pentru literatură cu studiile la profil real și implicarea în proiecte tehnologice.

Interesul său pentru limba și literatura română a început încă din clasa a V-a, atunci când a descoperit bucuria lecturii și a scrisului. Alessia participă anual la Olimpiada de Limba și Literatura Română și la Olimpiada „Lectura ca Abilitate de Viață” (OLAV), experiențe care i-au consolidat dragostea pentru cuvânt și expresivitate.

Deși formată într-un profil real, Alessia nu se lasă închisă în rigorile unei singure discipline. În ea conviețuiesc două chemări: cea a raționalului, care construiește, și cea a literaturii, care înalță. Încă din clasa a V-a, lectura i-a deschis porțile unei lumi unde cuvintele sunt „ființe vii”. Olimpiada de Limba și Literatura Română și OLAV au devenit, astfel, spații ale descoperirii de sine, locuri unde cuvântul o provoacă să fie mai atentă, mai fină, mai adevărată. De peste un an, Alessia coordonează clubul de lectură al liceului, un proiect care reunește tinerii pasionați de literatură, oferindu-le un spațiu de discuție și explorare a lumilor imaginare.

În paralel, face parte din echipa de robotică „Heart of Robots”, ceea ce îi permite să dezvolte competențe tehnice și să exploreze multiple direcții pentru viitorul său profesional. Paradoxal poate, dar nu incompatibil, în acest amestec de circuite și poezie, de precizie tehnică și intuiție umanistă, se conturează imaginea unei generații care nu mai vede o prăpastie între știință și literatură. Ea le face să dialogheze.

Deși planurile sale academice se îndreaptă către Politehnica din București, literatura rămâne o parte esențială din identitatea sa, reprezentând o punte între rațional și sensibil. „Lectura rămâne pentru mine un spațiu de refugiu și descoperire a lumilor noi”, mărturisește Alessia.

Recent, ea a trecut prin experiența de a scrie cronici teatrale, participând în primele rânduri ale spectacolelor și analizând fiecare detaliu scenic, replică și gest – o experiență pe care o consideră specială și onorantă. Ea a fost posibilă sub coordonarea profesoarei Gabriela Șerbu, care a strâns în jurul ei un grup de lucru de „cronicari” pentru a scrie opiniile lor la Festivalul „Săptămâna Teatrului Tânăr”.

Alessia-Ioana Ganea, elevă a Colegiului Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău, aduce publicului buzoian o perspectivă proaspătă și atentă asupra teatrului prin cronici literare. Ea a urmărit îndeaproape două montări remarcabile prezentate recent în oraș: „D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale și „Pescărușul – Un sfârșit e un început” de A.P. Cehov, reușind să surprindă acțiunea și interpretarea actorilor și subtilitățile scenografice, gesturile și emoțiile care dau viață fiecărei replici. Prin aceste cronici, cititorii buzoieni au ocazia să descopere magia scenei și să trăiască experiența teatrală prin ochii unei observatoare sensibile și pasionate de cuvânt. (V.B.)

„D-ale carnavalului” de I.L.Caragiale

Piesa „D-ale carnavalului” de Ion Luca Caragiale, în regia lui Vlad Trifaș, aduce pe scena teatrului din Buzău una dintre cele mai savuroase comedii din literatura română, într-o interpretare modernă, dar plină de respect față de spiritul caragialian. Cu o distribuție inspirată, decor realist și detalii surprinzătoare, spectacolul reușește să recreeze atmosfera mahalalei bucureștene, oferind publicului o experiență teatrală plină de umor, culoare și autenticitate.

De cum am intrat în sală, m-a impresionat decorul. Frizeria lui Nae Girimea (interpretat de Petre Ghimbășan) era redată cu un realism uimitor: mobilier rustic, oglinzi, bănci de lemn și detalii atent alese, care te transportau imediat în lumea de altădată. Decorul nu era doar frumos, ci și plin de viață – un adevărat personaj în sine. Atmosfera era completată de o sală arhiplină, semn al succesului și popularității acestei montări.

Costumele actorilor au fost o încântare vizuală. Mița Baston, interpretată de Alina Leonte, purta o rochie roz cu dantelă și tocuri mici, rafinată și elegantă, în contrast cu ținuta mai modestă a lui Iancu Pampon (Șerban Borda), care exprima perfect caracterul său mai dur, dar comic. Nae Girimea, frizerul sigur de farmecul propriu, era îmbrăcat într-un costum în dungi, cu o vestă de catifea roșie, semn al statutului și al încrederii în sine.

Un rol deosebit de apreciat a fost cel al lui Iordache, interpretat de Ioana Dragoș Gajdo, o femeie care a jucat un personaj masculin cu o naturalețe și expresivitate remarcabile. Gesturile, vocea și umorul ei au făcut din Iordache o prezență de neuitat. De asemenea, Pavel Sîrghi, în rolul lui Crăcănel, și Adela Lazăr, în rolul Didinei Mazu, au completat perfect distribuția, aducând ritm și energie în fiecare scenă.

Un moment cu adevărat memorabil a fost cel al carnavalului. Regizorul Vlad Trifaș a surprins publicul prin folosirea unor elemente de recuzită reale – pe scenă era chiar un grătar adevărat, iar fumul și mirosul de mâncare au umplut sala, transformând spectatorii în parte din acțiune.
Această alegere a creat o senzație de autenticitate.

Momentul comic care a stârnit cele mai multe râsete a fost acela în care Pampon și Crăcănel sparg ușa frizeriei lui Nae. În timp ce toată scena se umplea de haos, Iordache încerca, cu un calm absurd, să descuie ușa cu cheia, deși aceasta era deja distrusă – o scenă caragialiană prin excelență.

Un alt detaliu care mi-a plăcut foarte mult a fost felul în care actorii își foloseau vocea. Toți vorbeau tare, clar și răspicat, ceea ce făcea ca fiecare replică să se audă perfect. Deși eu am avut plăcerea de a sta în primele rânduri, sunt sigură că și cei care se aflau în loje sau mai în spate au auzit la fel de bine. Se simțea energia din vocea fiecărui actor, tonalitatea potrivită momentului, și mi-a plăcut faptul că nu era nevoie de microfoane – totul se baza pe proiecția vocii și pe forța interpretării.

Un alt detaliu a fost acela în care, la carnaval, chelnerul care servea mâncarea avea pe braț tatuate mai multe nume de femei, fiecare tăiat cu o linie, semn că fusese înlocuit de un alt nume. Detaliul acesta, probabil introdus intenționat de regizor, a stârnit râsete în sală, fiind o ironie vizuală perfectă, care se potrivea spiritului caragialian al încurcăturilor amoroase și al relațiilor schimbătoare.

În ansamblu, spectacolul „D-ale carnavalului” a fost o experiență plină de viață, haz și culoare. Am plecat din sală cu zâmbetul pe buze și cu admirație pentru echipa care a reușit să transforme o comedie clasică într-o reprezentație actuală și plină de farmec. A fost un carnaval nu doar pe scenă, ci și în inimile spectatorilor, o sărbătoare a teatrului în cea mai autentică formă a lui.

PESCĂRUȘUL – „Un sfârșit e un începutˮ, de A.P. Cehov

„Un sfârșit e un început”  în regia lui Alex Bogdan, adus pe scena Teatrului „George Ciprian” din Buzău de actorii Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, e o montare care respiră viață în fiecare colț al sălii și pe fiecare centimetru al scenei. „Pescărușulˮ de Anton Cehov urmărește viața tinerilor artiști, prin conflicte create de iubire, ambiție și neîmplinire. Konstantin (Costea) încearcă să devină recunoscut ca artist și să-i câștige inima Ninei, care visează să fie actriță, în timp ce relațiile cu Arkadina, Trigorin și cu ceilalți complică dorințele și speranțele fiecăruia. Piesa vorbește despre visuri, eșecuri și lupta pentru a trăi prin artă. Aceasta pornește de la conflictul clasic din „Pescărușulˮ lui Cehov: tinerele talente aspiră la glorie pe scenă, artiștii consacrați își caută recunoașterea și iubirea, iar dragostea și ambiția se împletesc cu dezamăgirea și frustrările personale.

Aceasta a fost prima montare a piesei „Pescărușul” la care am asistat, iar experiența a fost una puternică, neașteptat de emoționantă. Deși cunoșteam opera lui Cehov doar din lecturi, văzând-o cum prinde viață pe scenă am căpătat o nouă perspectivă asupra fragilității visului și asupra felului în care oamenii se caută unii pe alții în tăcere, prin priviri și gesturi, mai mult decât prin cuvinte.

Ce m-a surprins a fost cum aglomerația scenică — personajele care intrau și ieșeau, cărțile aruncate de la un actor la altul, repetițiile și gesturile repetitive — crea un haos aparent, dar în același timp o liniște interioară. Fiecare detaliu, fiecare replică, fiecare privire părea să fie gândită pentru a reda atât agitația lumii, cât și zbuciumul sufletesc al personajelor. Prin această harababură aparentă se simțea subtil echilibrul vieții, tensiunea dintre speranță și dezamăgire.

Nina, interpretată de Ileana Ursu, trăiește cu pasiune visul de a deveni actriță. Costea, tânărul plin de dorința de a crea, se luptă cu neîncrederea și cu teama de eșec. Între ei se naște o legătură delicată, dar dureroasă — o relație între vis și realitate, între dorința de a urca spre lumină și greutatea care îi trage mereu înapoi. Mi s-a părut interesant să fac o mică legătură cu Romeo și Julieta: la fel ca tinerii îndrăgostiți din piesa lui Shakespeare, Nina și Costea sunt prinși între vis și realitate, între dorință și neputință. Când Costea împușcă pescărușul, simbolul visului Ninei este distrus. Ea se credea un pescăruș, liberă și plină de speranță, iar aripile ei imaginare sunt zdrobite în acel gest, arătând fragilitatea visului și durerea provocată de neputință

Am fost atrasă și de faptul că întreaga piesă a fost interactivă — actorii vorbeau cu publicul, îl implicau, iar eu am simțit cu adevărat energia și pasiunea lor în fiecare moment de pe scenă. Nina și Costea au ieșit de pe scenă și au început să meargă printre scaunele publicului, iar Nina a început să vorbească direct cu noi, întrebând: „Nu e așa că sunt o mare actriță? Sunt ca un pescăruș!”. Această apropiere și interacțiune au făcut ca spectacolul să fie și mai viu, iar implicarea actorilor a fost absolut remarcabilă. Recunosc că mi-a luat puțin să realizez că personajul Costea era de fapt Konstantin din opera originală, dar, odată ce am înțeles, întreaga piesă a căpătat o profunzime aparte.

Am apreciat mult muzica folosită în momentele în care actorii nu vorbeau. Pe fundal, se trecea de la tonuri triste, tăcute, la o muzică mai energică, dar nu neapărat fericită — de exemplu, Somebody To Love de la Queen. Această alternanță între tristețe și energie sublinia zbuciumul personajelor și tensiunea dintre vis și realitate, făcând ca scenele să fie mai vii și emoționante.

Una dintre clipele care mi-au rămas cel mai viu în minte a fost interpretarea lui Valentin Terente în rolul lui Piotr Nikolaevici Sorin. Personajul, un bărbat aflat la apusul vieții, visând cu melancolie la ceea ce ar fi putut fi, a fost adus pe scenă cu o autenticitate impresionantă. Cu halatul său albastru, pașii lenți și vocea ușor tremurată, actorul a transmis perfect fragilitatea, umorul blând și tristețea interioară a lui Sorin. Prin gesturi simple, dar încărcate de sens, Terente a reușit să redea nu doar un om bolnav și obosit, ci o întreagă generație care privește viața cu luciditate și regret. O remarcă pe care unii s-ar putea să o gasească amuzantă este legată tot de interpretul personajului Piotr: prin felul blând și ușor stângaci, actorul mi-a amintit de Moș Costache din filmul redat dupa cartea „Enigma Otiliei”. A fost o asemănare care m-a facut să zâmbesc, mai ales ca se potrivea perfect cu imaginea pe care o aveam în minte din momentul în care am citit pentru prima data cartea.

Am remarcat și simplitatea vestimentației actorilor, o alegere care, deși aparent modestă, a purtat o încărcătură simbolică profundă. Rochia Irinei, care s-a transformat dintr-un roșu intens într-un negru sobru, a fost un moment uimitor — o trecere de la pasiune la doliu, de la iluzie la realitate. Masha, mereu îmbrăcată în negru, părea să poarte pe umeri toată melancolia poveștii. Iar atunci când, spre final, Nina a reapărut pe scenă în negru, semăna cu o umbră a trecutului, o prezență care anunța sfârșitul lui Costea și stingerea unui vis.

A fost o adevărată plăcere să-l văd pe Alex Bogdan în rolul lui Trigorin, un actor pe care publicul îl recunoaște din numeroase filme și piese de teatru. Energia lui scenică, felul natural de a trece de la ironie la fragilitate, au făcut ca personajul scriitorului să capete o profunzime aparte. În fiecare replică se simțea un amestec subtil între carismă și nesiguranță, ceea ce a făcut ca prezența lui pe scenă să domine, fără să umbrească însă celelalte personaje.

Alex Bogdan și actorii reușesc să transmit frumusețea artei și a visului. Muzica, schimbările rapide de stare, alternanța dintre tensiune și momente mai calme, toate contribuie la o experiență scenică autentică și captivantă. Am plecat de la spectacol cu un sentiment de emoție puternică și cu gândul că teatrul e mai mult decât replici și costume: e viață trăită în fiecare gest, e o invitație să simți și să înțelegi, chiar și prin haosul aparent.

„Un sfârșit e un început” rămâne, pentru mine, un spectacol memorabil: despre zbor, despre cădere, despre curajul de a fi vulnerabil și despre frumusețea de a trăi prin artă.